Arrival Of The Birds & Transformation by The Cinematic Orchestra

Am avut un vis/gand aievea. Un perete jumatate galben stralucitor in stanga, jumatate gri stralucitor in dreapta. Iata cele doua fetze ale depresiei mele, mi-am zis. De ce ar reprezenta culorile astea starile mele? Nu stiu. Imi plac si nu am nicio haina in culorile astea.
Am vorbit ieri/azi cu doi oameni care ma cunosc de ceva vreme si fiecare mi-a spus ca nu a vazut schimbari in mine, la mine. M-a inflamat chestia asta, m-a enervat, m-a intristat si apoi m-am gandit mai profund – daca au dreptate? Daca chiar nu m-am schimbat? Sau toate schimbarile sunt de suprafata? Sau am dat in cealalta extrema?
M-am intristat pentru ca am simtit iarasi “presiunea schimbarii” – schimba-te si te voi iubi, fii altfel si te voi accepta, fii ca X, revino-ti! M-am si bucurat pentru ca asta ar insemna ca miezul meu nu a fost atins. Apoi, iarasi, intrebarea chinuitoare: daca miezul meu a ramas acelasi, si eu nu m-am schimbat, si in continuare simt atata durere, inseamna ca e ceva gresit cu miezul meu, cu mine? Sau gresit e faptul ca nu ma schimb (suficient de repede, suficient de bine) pentru ca NU VREAU sa ma schimb?

Schiller & Moya Brennan – Falling

Am citit acum un articol care m-a atins foarte tare. Rusinea e unul dintre stalpii caracterului meu. Si eu m-am simtit urata, ca nu merit, ca nu am nicio putere, ca lumea ar fi un loc mai bun fara mine, ca persoanele apropiate te ranesc cel mai tare. Si ma intreb si eu daca partea aia de schimbat nu e tocmai partea care m-a salvat. Partea masochista din mine, care se lasa calcata in picioare, dar era bataioasa pentru altii, partea imaginativa, care fugea de realitate si idealiza tot ce putea.

De ce, de ce imi ceri sa renunt la mine? As fi si mai nefericita decat sunt acum daca as face asta. Da, deseori sunt mai mult nefericita decat fericita. Dar traiesc, traiesc cum pot, TRAIESC. Si sunt eu!

Dar rationalul din tine nu poate intelege cum de o parte care otraveste poate sa si sustina.
E ca la unghia mea ranita – as fi putut sa tai o bucata de deget, sau sa fac sa-mi fie iarasi smulsa, dar nu vreau asta – pentru ca POT trai asa, pentru ca nu ma simt imperfecta asa. Pentru ca intr-o zi se va face bine. Iar daca nu se va face bine, care-i problema?

Si ce daca nu ma iubiti voi asa si iubiti imaginea din capul vostru?
Invat greu ca viata e un contract pe termen lung (da, prea mult timp am gandit pe termen scurt si foarte scurt). Si invat ca sunt lucruri cu bataie lunga, foarte lunga. Poate si schimbarea mea e un proces din asta. Nu ati vazut nimic in 2 ani, in 5 ani, in 7 ani. Dar nu voi trebuie sa ma iubiti, in primul rand. Ci eu. Sa ajung la 35 de ani incepand sa ma iubesc. Sa ajung la 40 de ani iubindu-ma. Sa ajung la 50 de ani iubindu-ma mai mult.
Si cum as putea face asta mai bine, decat permitandu-mi sa ma integrez in mine? Permitand acelei parti care m-a ajutat sa supravietuiesc sa se dizolve in mine?
Cum m-as putea iubi taindu-ma pe jumatate, aruncand la gunoi ceea ce m-a tinut in viata? De ce sa nu ma salvez eu singura?
Poate ca unii pot asa, dar eu nu pot. Si nu VREAU.
Asa sunt eu. Habar n-am de ce exista pe lume oameni ca mine. Cu inimi bune si cu fapte mai putin bune. Dar exist. Exist.
Si ar trebui sa incetez sa ma justific pentru ca exist. Exist. Pur si simplu exist.

Dupa ce voi integra asta, voi putea sa si devin.

Ludovico Einaudi – Divenire

P.S. I know you wanna help and all you do or say is to help me. But many times, I need acceptance more than help. Peace.