Depresia post intarcare. Exista asa ceva, da. Si incerc sa ma conving ca e vorba doar de asta, pentru ca a venit asa brusc, pentru ca nu ma asteptam sa fie asa neasteptat, pentru ca ma gandeam ca va fi altfel.
Dar, oricat mi-as spune ca e doar un dezechilibru de oxitocina si prolactina in capul meu, stiu ca nu e doar asta. Laptele meu s-a pierdut dupa un atac de panica pe care l-am avut dupa un semninat de Management al Stresului (ironic, nu? m-a stresat rau seminarul ala). Nu mi-am dat seama imediat ca nu mai am lapte, ma enerva ca M insista sa suga si era mai dureros de cat de obicei. Dupa cateva zile, am realizat ca s-a dus, s-a dus, s-a dus… Dupa 5 ani in care alaptatul a fost o constanta zilnica, uneori chinuitoare, uneori linistitoare, a disparut complet. Laptele ramane in sani si cate 9-12 luni dupa ce copilul e intarcat, asa am aflat de la LLL si de la alte femei cu mai multa experienta. Numai la mine a disparut – puf! – ca si cum nu ar fi fost niciodata acolo.
Nu mai era el mult lapte, dar era… dimineata si seara, era acolo. M-a socat cumva disparitia asta brusca. E a 2-a oara cand corpul meu ma tradeaza asa brusc, prima oara fiind cand m-am operat de apendicita. Psihicul meu somatizeaza lent si sigur.

Laptele a disparut, dar lucrurile care au dus la disparitia lui sunt acolo. Oooh, si cat de puternice sunt. Frica, frica asta imbecila, idioata, fara sens. Deznadejdea, care ma face sa vad totul fara sens. De fapt, ce sens au lucrurile? Ce sens are existenta mea? Ce sens a avut vreodata? In afara de a marca (mai mult negativ) cateva vieti din jurul meu? Acum am copii si lor clar le marchez existenta, indiferent ce as face si cum m-as comporta. Si disparitia mea le-ar marca si mai mult.
Problema cu copiii e ca orice gest, orice vorba ii poate influenta in cele mai neasteptate feluri. Din chestia asta pot iesi niste carti nemaipomenite, precum “Orele” lui Cunnigham, sau niste atrocitati incredibile, precum faptele lui Hitler sau Stalin.
E o responsabilitate foarte mare pentru mine, o persoana care fuge de responsabilitati.

Dar e destinul pe care l-am ales… inconstient, ma pun in situatiile cele mai dificile, ma simt atrasa de oamenii cu care mi-ar fi cel mai greu. Ma duc spre personalitatile care au lucrurile care-mi lipsesc mie si ajung sa-i urasc sau sa-i dispretuiesc pentru asta. Pentru ca tin lucruri ascunse de mine, sau nu-mi dau ce-mi doresc eu tare mult.

Sa si zambim: noile mele culori preferate sunt gri si maro. Maro-roscat si gri stralucitor. Da, culorile alea pe care le-am detestat atatia ani. Cateva saptamani la rand am avut o strafulgerare sinestezica cand mergeam la baie, de parca corpul meu ar fi secretat feromoni gri, gri stralucitor – un miros vag de petrol uleios, asociat unei stari corporale. Prima oara am avut impresia ca e un miros tipic baii, dar nu, venea de undeva de undeva din corpul meu. Gri, gri stralucitor pe degetele mele, ca o vopsea care asteapta sa se aseze pe pereti. Pe peretii interiorului meu, pe peretii craniului meu.
Si ieri am stiut. Dupa cateva zile groaznice, in care as fi vrut sa ma ingrop sub o patura, sau sub pamant, si sa nu mai aud, sa nu mai vad, sa nu mai simt nimic, am stiut. Ca a venit iar. Patura verde s-a dat la o parte si patura gri s-a intors. De data asta e gri, gri stralucitor. As putea s-o numesc “depresie post-intarcare” si sa incerc sa fac rost de oxitocina (hormonul ala care se secreta la hugging, kissing, cuddling). Providerul meu principal de asa ceva e deja plecata, si a crescut. Deja nu mai vrea atata in brate, sau sa fie pupata, mangaiata, mancata. Al doilea provider vrea uneori, cand vrea ea. Poate de-asta ma gandeam acum 2 luni la bebe nr 3, se secreta multa oxitocina la nastere, la initierea alaptarii, si ar fi un bebe numai bun de cuddling. Iar perioada sarcinilor a fost foarte faina pentru mine.

Acum stiu ca nu mai e cazul. Poate nu va mai fi vreodata. De sarcina, de alaptat, de bebe mic. De imbratisari neasteptate si sarutari necerute. Copiii le ofera neconditionat, adultilor trebuie sa le ceri. E ironic ca, pe masura ce inaintam in varsta, primim si daruim tot mai putin din lucrurile de care avem nevoie la fel ca in tinerete.

So yeah, the future is gloomy. Nu mai sunt umbre fumurii alergand, e un perete de gri stralucitor, compact, opac. Nu am ce sa vad prin el pentru ca nu e nimic de vazut. Peretele acesta va fi fundalul pe care se vor proiecta anii viitori.
Toate lucrurile pe care nu le-am invatat la timp se revolta, asa cum se revolta si corpul meu. Am 32 de ani si jumatate din dintii mei nu sunt ai mei. Am 32 de ani si am oase in picioare. Am 32 de ani si destinul meu e pecetluit cu o piatra mare, pe care o voi cara in spinare oriunde m-as duce si orice as face. Ar fi trebuit sa ma gandesc la lucrurile astea inainte de a face copii, dar nu m-am gandit suficient de mult. Si chiar daca ma gandeam, de unde sa stiu ce se va intampla?

NIN – The great below
NIN – Everyday is exactly the same

Everyday is exactly the same
There is no love here and there is no pain

I wish there was no pain. But it is.
Well, e Craciunul, o alta perioada din an care sper sa treaca cat mai repede.

Cat despre mainile tatalui meu, alta data…

Daca ma iau dupa ce a scris Jo, in martie ar trebui sa fie mai bine.

P.S. interesant cum depresia si-a schimbat culoarea