Inca 11 zile de 31. Tata a fost diagnosticat cu depresie mixta si va avea reteta de la psihiatru.
Am ~100 cm in talie si o durere crunta de mijloc.
Oscilez intre “e minunat sa ai copii” si “de ce am facut copii?”.
Nu (mai) am teluri. Nici vise. Mai incerc sa-mi imaginez viata fara copii&co, dar sunt prea obosita si adorm. Adorm si ma trezesc de la miscarile M-ei, care evident ca nu adormise. Dar io visez in continuare sa mai am un copil. Si da, as vrea ca al 3-lea sa fie baiat, sa vad si cu un baiat cum e.

Ascult melodii melancolice, nu ma gandesc la nemurirea sufletului, ci la imbatranire si cum as putea evita sa ajung in papucii lui tata. Da, sunt pe jumate in ei (mai ales ca el oricum poarta nr. mic). Ce fac mai departe?
Ce schimbare aleg eu sa fac? Acum, azi, maine?
Sau doar o sa stau sa ma plang si sa ma transform intr-o victima?
Da, poate am fost un copil supra-dotat. Dar nu mai sunt copil. Sunt un adult super-mediocru.
Nu tin ca odraslele mele sa fie geniale. Partea buna e ca niciuna nu pare a fi😀 deci sa nu ma stresez.

Daca tata se duce si eu raman tot ce sunt acum, asta e. Va fi in puterea mea sa schimb ceva sau nu. Sa raman automatist esuat sau sa fac altceva. Ce pisici, am 32, nu vreau sa ajung si la 40 de ani sa ma plang ca “dar am patit multe cand eram copil”.

Pana acolo… Theta sa fie! Si Balada ptr Adeline