31+18=49 de zile dintr-un an nou.
Un an care a inceput foarte greu. Ca si anul anterior. Ca si cel de dinainte. Si celalalt…
Ce se intampla de anii nu devin mai usor de dus?

Mai greu. Iarasi greu. Tot greu.
Si nu se termina. Fiecare an, fiecare luna, fiecare saptamana.
Fiecare zi e o mare batalie
A marii batalii ce o duc
Zi de zi…

Au trecut aproape 15 ani de cand am scris cuvintele astea si sunt tot valabile.
Fiecare zi e o batalie. Nu stiu cand voi ajunge acasa, nu stiu cand ma voi culca, nu stiu daca voi tipa. Nu stiu daca ma voi descurca.
Failure is not an option. It never was.
Fiecare noapte e o batalie.
Fiecare noapte vine cu cate un cosmar. Deja al 3-lea vis cu caini care incearca sa ma muste. Vis in care eram pe o platforma, sus, cu parintii si frate-meu. Acelasi vis, in care priveam radacinile unui copac – se surpase pamantul si se facuse gaura la radacina lui. In intunericul de sub pamant, am vazut animalele noptii, animalele intunericului, printre care si 3 diavoli tasmanieni. Si probabil ca erau sobolani si lilieci.
Alt vis, eram in apa inghetata, aproape de burta mare a unui animal marin.

Impropriu zis cosmaruri.

In vise nu-mi e teama. Nici de caini, nici de intuneric, nici de inaltime, nici de apa sau de inghet.
De fapt, nu simt nimic.
In vise, nu mi-e teama pentru ca nu mi-e teama sau pentru ca nu simt nimic?
In viata reala, simt o multime de lucruri, de cele mai multe as vrea sa scap, cum scapi cand te scarpini de ceva. Si totusi, cele mai multe lucruri pe care le simt… nu le simt – zgarie o suprafata si atat.

Nu stiu daca asta e depresie, pentru ca nu am trait niciodata o asemenea depresie. Cea in care totul e useless si nici macar nu ma pot revolta, pentru ca eu am ales asa, pentru ca eu am dus lucrurile aici.
E un pas inainte – celelalte depresii le-au cauzat altii, asta ar fi doar a mea. E bine, iau responsabilitatea.

Ma imaginez fiind precum Kirsten Dunst in “Melancholia”. Am momente in care sunt incapabila de orice. Noroc ca am copii si nu ma lasa. Noroc ca peste Kirsten a venit planeta Melancholia.
Peste mine n-are cine veni. Inseamna ca tot eu trebuie sa ma scot de aici.