Andrew Solomon – Demonul amiezii. Anatomia unei depresii.
Cumva, echivalentul “Melancholiei” lui Lars von Trier.

Problema cu cartea asta e ca, desi autorul expune trairile LUI, parca le-ar descrie si pe ale mele. Si nu ma pot impiedica sa ma pun in pielea lui si sa ajung iarasi la trairile mele, la zonele alea din trecut.
Pe de o parte, ma umple de emotii si lacrimi in metrou, pe de alta parte, ma secatuieste intoarcerea asta.

Pot spune acum cu certitudine ca nu am avut niciodata vreo depresie majora.
N-am ajuns niciodata sa am luni intregi in care sa nu mau jos din pat, sa fiu paralizat si sa nu fac absolut nimic. E o scena in “Melancholia”, in care Charlotte o duce pe Kristen Dunst in baie si ii face baie, pentru ca ea singura nu reusea. Asa si tatal lui Andrew il pazeste, il duce in baie si-i da de mancare uneori. Autorul mentioneaza un episod similar in viata Virginiei Wolf, cand sotul ei Leonard ii amintea sa manance.

Ceea ce descrie Andrew Solomon, in cele 70 de pagini pe care le-am citit, e un atac de panica permanent. O stare continua de frica, care il tintuieste in pat, ii e teama sa iasa de sub patura, sa intre in baie.
Imi amintesc cum ma simteam in timpul atacurilor mele, teama de a ma misca, teama de a-mi misca mana sau de a scoate vreun sunet, o frica de-aia paralizanta, o gheara care te strange de gat si-ti ia tot aerul.
Din pacate, teama asta e in tine, nu poti scapa de ea, e in mintea ta, nu poti fugi pentru ca nu ai unde sa fugi, si nu ai unde fugi, pentru ca totul se intampla in mintea ta si in corpul tau, decare nu poti scapa niciodata. Decat in somn.
Nu stiu cum a reusit sa traiasca Solomon cu panica asta LUNI in sir… de fapt, cred ca a reusit datorita medicamentelor care-l ajutau sa adoarma si suprimau, cateva ore, frica.

Ce anume declanseaza depresia?
Un anumit episod dureros sau traumatic, vreo pierdere anume… sau pur si simplu o inlantuire de evenimente mici si aparent neinsemnate…
De ce unii fac depresie si altii nu? De ce asupra unora medicamentele par a avea efecte?
Nu e doar raportul serotonina/cortizol.

Cand creierul e supus unui “bombardament” intens cu cortizol (organismul e in stare de stres mult timp), se modifica configuratiile neuronale, receptorii de cortizol si de alte substante. In timpul unei depresii, anatomia creierului se schimba similar, si unele modificari devin permanente. Din acest motiv, depresia e asociata cu anxietatea, amandoua au efecte similare asupra neuronilor si receptorilor.
Insa depresia cauzeaza alteratii care se intensifica in timp (receptorii care absorb cortizolul sunt distrusi), si creierul e din ce in ce mai expus depresiilor.
Explicatiile acestea fiziologice le contrazic pe cele psihologice, care vorbesc si de efecte pozitive ale depresiei.

Depresia e vazuta ca un gunoier al mintii. Imi place explicatia de aici, descrie foarte bine atat depresia, cat si starile prin care trece un om in timpul depresiei. Inclusiv gandurile alea nasoale si comportamentul ciudat fata de parinti.

Lasand cartea si filmul la o parte, am trait multi ani in stres continuu, acasa si la scoala. Probabil ca de aici vine instinctul de “run”, ca de “hit” nu se punea problema.

Secunda de dinainte de nasterea Irinei, cea cu “letting go”, a declansat un episod depresiv puternic. La ce am renuntat? La controlul asupra corpului meu, la controlul vointei si constiintei mele, atunci cand mi-am zis “orice s-ar intampla, doctorita o sa aiba grija ca ea [bebelusul] sa traiasca”, and I let go.

I let go.

Voi continua cu cititul cartii, pentru mine exista cel putin 2 luminite. Sunt curioasa cum s-a ridicat Andrew Solomon si ce luminite si-a gasit el.