Complicat, dom’le, cu copiii astia… Citeam in Speranta Farca “Cum intampinam copilul ca parinti, educatori, bunici” ca cele 9 luni de sarcina sunt utile nu doar ptr cresterea copilului in burta si formarea unei legaturi mama-fat, ci si pentru ca mama sa inceapa sa regreseze, astfel incat sa poata avea grija de bebelus dupa nastere.

Regresie  (regresiune) = proces prin care se revine la un nivel anterior de dezvoltare a unui comportament, a unui proces psihic. trecere de la stadii mai înalte de dezvoltare la stadii mai înapoiate. (< fr. régression, lat. regressio)

Mama regreseaza incat sa poata intelege copilul. Tatal este cel care, la un moment dat, incepe sa o scoata pe mama din regresie si sa-l introduca pe copil in viata sociala.

De aceea e atat de importanta familia bi-parentala. Si tot de aceea e foarte important ca parintii sa se inteleaga intre ei.

***

Azi am zis ca cel mai mult imi doresc ca fetele mele sa fie fericite. Care parinte nu-si doreste asta? Ah, dulce capcana… Caci nu sta in puterea noastra sa-i fericim, ci doar sa le oferim o bunastare psihica, fizica si materiala. Insa fericirea, pe aceea si-o vor gasi copiii nostri singuri. Am intalnit numerosi parinti (actualmente bunici) tristi si neimpacati “cate sacrificii am facut pentru copiii mei, si tot nu le convine, tot nu sunt multumiti!”. Iar copiii lor (actuali parinti) sunt frustrati si ranchiunosi “eu imi doream altceva, de ce nu m-ai lasat pe mine sa fac? n-aveam nevoie de sacrificiul tau!”.

Par cunoscute chestiile astea? Eu le aud de cateva ori pe an. Ma tem ca noi, parintii, ca si creatori ai unor noi fiinte “dupa chipul si asemanarea noastra”, ajungem inconstient sa ne vedem ca niste mici Dumnezei ai copiilor nostri (cum ne si vad ei, de altfel, mai ales cand sunt mici). E foarte mare tentatia de a ne asuma bucuriile si nefericirile lor – “eu am gresit ca am facut X” etc.

Tot asa de mare e tentatia de a face totul in locul lor. Le dam sa manance, ii imbracam, ii urcam treptele, ii adormim. La inceput o facem pentru ca ei nu pot, apoi le facem pentru ca noi ne miscam mai repede, mai bine, sa nu existe niciun risc (de accidente, de murdarire). Si ne obisnuim asa. Sa le facem noi.

Apoi vine ziua cand le cerem sa fie independenti. Autonomi. “Ai 8 ani, fa-te singur la sireturi!” sau “De ce ti-e frica sa urci pe scara? Esti copil mare!” sau “Cum, mananci numai la desene?”. Dar, dupa atata timp in care le-am distras atentia cu desene si povesti, descoperim ca ei nu stiu sa faca singuri lucruri pe care noi, generatia cu cheia de gat, le-am facut de mici copii. Noua nu ne-a reprimat cineva impulsul de independenta pentru ca nu avea cine – parintii la munca, bunicii la munca, iar personalul de la cresa/gradinita nu statea de fiecare pitic. Sa manance cum o putea, nu moare de foame. Cei crescuti la tara isi amintesc, probabil, cata treaba aveau tataii si mamaiile si cata libertate le lasau. Mai multe pe tema independentei, aici la Mamituni (merita citita in general).

Iar noi ingradim, ingradim… inclusiv folosirea pampersului pana la varste mai avansate. Mie mi-e mult mai usor sa-i pun copilului scutec decat sa alerg cu ea prin Auchan dupa o toaleta, sau sa ma cocosez in iarba sa faca pipi fara sa-si ude pantalonii. Insa ei ii e mai comod? De asemenea, imi e extrem de comod sa pun Mickey de 20′ si sa-i bag lingura in gura, sa manance juma’ de castron, decat sa o las pe ea cu lingurita, sa ude si sa se balaceasca, sa-i ia o gramada de timp si sa manance mai nimic. Cu imbracatul, ce sa mai zic, ea nu vrea deloc sa se imbrace, d-apai sa se imbrace singura…

Iar cu somnul, ce mai poveste… Pardon, cate povesti… Supt si povestit 3-4 povesti si nu adoarme. Pentru ca nu vrea. Pentru ca, oricat ne-am chinui, sunt cateva lucruri pe care nu le putem face pentru copiii nostri. Nu putem respira, manca, bea, pisa, caca, dormi in locul lor. Degeaba ii incurajam pe olita, ii strangem de maini, cantam “Inainte, inainte (spre Marea Unire)” (stiu, e un cantec patriotic, dar e totodata un cantec de vitejie si, credeti-ma, iti trebuie o gramada de curaj sa-l trimiti pe caca acasa cand ai 2 ani jumate si n-ai mai facut de 5 zile).

Din pacate, io am ajuns la concluzia de mai sus dupa 2 ani jumate de parintit (cum se zice parenting in romana??) si inca nu stiu cum sa aplic ce stiu cu copilul nr. 2. Formarea independentei se face din prima zi de nastere, se pare. Altfel nu stiu de ce ar insista atata psihologii ca bebelusii sa doarma singuri. Desi mie mi se pare o cruzime ca noi, adulti, sa dormim 2 cate 2, si ei, copilasi care au nevoie de extrem de multa siguranta, sa doarma singuri. Pe intuneric. Cu o jucarie de plus de care sa se ataseze si fara de care sa nu mai poata adormi. Mda. Intortocheate sunt caile psihicului.

Acelasi psihic bantuit de vise freudiene… am citit recent o carte scrisa de un discipol al lui Freud care invata mamele sa nu-si giugiuleasca copiii. In nici un caz sa-i mangaie. Pentru ca le vor da vise erotice si copiii vor avea zone erogene in functie de atingerile din copilarie. Si asta le poate dauna foarte mult pe viitor, cand se vor casatori cu o persoana care nu le cunoaste zonele si nu se vor intelege din aceasta pricina. Jur, chiar era dat exemplul unei femei care s-a “lasat” unui cuceritor dupa ce acesta a mangaiat-o pe interiorul bratului (cum o mangaia tatal ei in copilarie). Acuma, ori tatal ei o mangaia ciudat, ori femeia respectiva avea mare nevoie de… o doza hormonala, ca de stapanire de sine ce sa mai zicem.

In rest, insa, cartea e chiar ok. Se vorbeste tare mult despre libertatea si independenta copiilor. Fara teme, cu mult timp pe afara, cu prieteni. Fara interventia parintilor in disputele dintre frati. Fara “nu e voie”, fara interdictii, fara pedepse si fara recompense – oau, cat de avansat era autorul asta pentru epoca lui.

Insa ce mi-a atras atentia cel mai mult din carte a fost cat de mult pune autorul accentul pe intelegerea parintilor. Zicea ca orice copil, intrebat pe cine prefera sa iubeasca mama mai mult, pe el sau pe tata, ar raspunde ca “pe tata”. Ma cam indoiesc, stiu minim 10 copii care ar prefera “pe copil”, insa are sens ceea ce zice el. O familie unita ofera un alt cadru de dezvoltare unui copil, decat una in care sotul e hais si sotia cea (ca si copil crescut intr-un astfel de mediu, pot spune ca produsul e ori un copil foarte sensibil si fara incredere in sine, ori iese un copil rebel si cu probleme sociale).

Insa cum ajung parintii sa se inteleaga asupra cresterii copilului? Mai ales ca si ei au fost crescuti fiecare in vreun fel, au trait diferit pana sa se cunoasca, au conceptii diferite si tot asa (ehei, ce dificil trebuie sa fie pentru cei de rase diferite, sau nationalitati, sau religii, daca nici noi, astia din aceleasi orase si din medii similare, nu ne intelegem mereu!).

N-am raspuns la intrebarea anterioara🙂 sau fie “comunicare”. Io una imi calc des pe coada, mandrie, concluzii, dar numai dupa ce ma racoresc si framant la rece gandurile. Dupa ce ma indoiesc de mine (ceea ce e foarte neplacut cand se intampla des). Si mi se pare ca merg des, prea des, mai mult de jumatatea drumului, chiar si cand celalalt e convins ca a venit la jumatate. Se pare ca nu e de ajuns sa mergi pana la jumatatea drumului, e mai important sa mergeti totusi pe acelasi drum, altfel nu va intalniti niciodata si strigati unul la altul de pe drumuri diferite.

Ehei, ce bine prinde o juma de ora de introspectie si scris, dupa 10 minute de nervi si gandit, nu? Mai bine astea 30′ de scris, decat 2h de somn. Din cand in cand, sa nu abuzam🙂

Acuma, cine-mi da si mie niste idei de afaceri rentabile? Si eventual si bani sa ma apuc de ele😀