[..]
Ma intreb si eu, deseori, de ce sunt asa nemultumita si pesimista – sau sarcastica. Un motiv e ca mi-e terama sa recunosc cand mi-e bine, si mi-e f. teama sa mai si spun altora. Ca sa nu dispara binele. Si atunci prefer sa ma agat de orice rahatisuri mici si sa mentin starea de nemultumire.
Un alt motiv ar fi presiunile – inerente si chiar normale, pana la un punct – de la sot (fara sa-si dea seama), familia mea, familia lui. Nevoia mea de a fi aprobata e inca extrem de puternica, si cum ma tem ca nu am cum sa fiu mereu aprobata, resimt orice sugestie ca pe o presiune.
De ex, alaptatul pe timpul sarcinii – am facut-o ptr ca nu stiam cum s-o intarc pe Irina, si ptr ca mama ma suna in fiecare zi sa-mi spuna cat de rau e ptr fat ca eu alaptez.

Am citit de curand Jean Liedloff – Conceptul Continuum. Mi se pare ca e prima carte in care citesc atat de clar urm. idee: nemultumirile, nefericirea, suferinta indurata de oamenii din civilizatia noastra moderna – mai bine zis atitudinea pe care o avem fata de frecusurile vietii e formata de modul in care cei din jur au reactionat la nevoile noastre pe cand eram mici. Scopul fiecarei societati e sa formeze un individ independent, responsabil, apt (si doritor) de a participa la viata comunitatii. Iar cea mai buna cale de a “produce” un astfel de om e sa-l asculti, sa-i dai libertate, sa-i oferi protectie (numai cand o cere) si sa-i lasi autonomia nestirbita, atunci cand e copil.
Am obs. pe Irina ca are un instinct de conservare fantastic, daca am incredere in ea ca nu pateste nimic jucandu-se cu ceva teoretic periculos, renunta curand, de buna-voie, dupa ce si-a satisfacut curiozitatea.

Fetele mele sunt perfecte, eu le “imperfectionez” dupa toanele mele. Insa mi-am propus ptr 2013 sa fiu mai recunoscatoare ptr ce am bun si frumos, fiindca viata vine si cu suturi, si cu mangaieri, perceptia noastra e cea care “da tonul” si alege culorile.

[..]