o vizita/niste vizite la psiholog mi-ar prinde tare bine. nu ptr ca ar fi neap greu cu 2 copii, ci ptr ca mie mi-e greu cu mine. cine-s eu? aia care urla (cu placere, chiar) la copilul mai mare si-l loveste peste mana, c-a lovit copilul mai mic? (si-l incurajez astfel sa loveasca in continuare). aia care e calma, relaxata, numai ras cand vede la alt parinte aceleasi greseli si isterii pe care le face ea. sau e cumva copilul ala care se vede in papucii copilului mare (“tu tre’ sa rabzi nitel, ca celalalt copil e mai mic, mai prioritar, mai…”).

ma intreb daca va trece vreodata, daca va veni un timp fara gelozie, daca eu imi voi freveni macar incat sa ma spal pe cap minim o data/sapt. sa nu ma priveaqsca de sus o pustoaica de 24 de ani, aranjata pana in varful unghiilor (si ce unghii frumoase).

si iar ma intreb de ce am facut 2 copii, de ce am facut copil, de ce m-am maritat — in loc sa las naibii gandurile astea si sa ma concetrez pe prezent, sa gasesc si sa APLIC solutii, sa ma tin macar de una mai mult timp, incat sa vad daca chiar merge.

eu nu stiu sa traiesc in prezent. ba ma arunc in trecut, ba ma ingrijorez de moarte ptr viitor. nu stiu cum s-o scot la capat maine-poimaine, si ma ingrijorez f. rau ptr ce va fi peste 9 luni, cand ma voi intoarce la munca. nu vreau sa spun bunicilor ca fetele au muci, ca e frig in apt, ca sa nu zica “vezi, daca ramaneai aici” — desi si acolo aveau muci — ptr ca mie mi-e frica de conflicte, mi-e teama sa vb, ptr ca nu ma exprim cum trebuie, si las capul in jos.

si ce educatie le dau eu fetelor mele, cata vreme eu sunt o curca beata? vorba aia, ma-ntreb cum se indura pamantul sa ma tina. cum de traiesc cei mai multi oameni, striviti asa, moral, de poveri  mai mult mai mai putin grele – se indoaie, isi intaresc pielea, amortesc? eu ignor, o luna, doua, niste ani, pana iar incep sa-mi vars galeti de laturi in cap, din ce in ce mai multe pe masura ce trece timpul.

imi calc promisiunile in picioare cu o nonsalanta care egaleaza pasiunea cu care le-am facut. cum pot fi mereu acolo ptr fiica mea daca eu imi doresc sa fug, sa fug cat mai departe – si ma duc in trecutul indepartat, in putinele momente cand m-am crezut libera… desi nu fiica mea ma inlantuie, ci eu.

sau patimile mele, dostoievskian.
candva voiam sa fiu un model moral, etic bla-bla, si m-am chinuit sa ma ciopartesc ca sa ma apropii de statuia asta construita pe baza unor oameni si personaje din carti. as fi vrut sa fiu ca Printul Miskin din “Idiotul”. dar cu cat ma chinuiam mai mult, cu atat statuia fugea mai departe – nu poti anula ceea ce esti, ceea ce simti, asa, dintr-odata. in loc sa (ma) inteleg, dadeam cu barda.

ca si acum. mai intai tip, ma lovesc, imi urlu frustrarea, apoi imi iau fata in palme si inteleg, inteleg intr-o strafulgerare, de-abia dup-aia inteleg rational, inteleg de ce se poarta asa – copiii, oamenii, strainii. dar mai intai ma chinui, ma tavalesc, si-apoi imi pare rau. imi sunt preot si calau.

si, da, sunt oarecum sub influenta cartii lui Dostoievski, si ma regasesc prea mult in personaje, si-mi pare bine ca n-am citit-o ca si copil. a venit peste mine la timpul potrivit, sa-mi mai toarne niste zoaie in cap si sa-mi deschida ochii.
eu nu as putea fi niciodata asa buna si perfecta cum m-am vrut, ptr ca nu e firea mea asa luminoasa si libera si curata. si ptr ca m-ar lipsi de vederea complexitatii vietii (eu nu despic firul in 4, ci in 32, in 256, in 4096). iar lumea m-ar trata si mai rau. bietul Miskin e “idiot”. eu sunt prea lasa ca sa fiu asa “idioata”. merg mai departe cu intunecimile mele, cu patimile mele, cu gandurile care-l chinuiesc si pe “idiot”.

el e (inca) singur, eu am “famelie mare si remuneratie mica”…