In razboi exista notiunea de “Blitzkrieg”. Noi am inventat “blitz birth” sau nasterea-fulger. Varianta pe scurt e aici🙂
Pe Miruna am nascut-o acasa, desi am vorbit cu un doctor in care am incredere (dr. Ahmad Masoud), si am ales un spital baby-friendly (Polizu, e certificat de Unicef).
Cum s-a intamplat? Pai… Miruna a mers pe principiul “eu cand vreau sa ma nasc, ma nasc”. Noroc ca am ajuns acasa si n-am nascut la restaurant😀
Totul s-a intamplat EXTREM DE REPEDE, de cand mi s-a rupt apa si pana am nascut au trecut maxim 45 de minute. MAXIM.

ATENTIE – POSTARE FOARTE EXPLICITA, cu sange si dureri, cum e orice nastere🙂 dar si cu multa bucurie, cum ar trebui sa fie orice nastere!

Deeeci… ziceam aici ca am contractii, dar erau neregulate si numai 1-2 pe ora erau dureroase. Restul – scurte si prea putin intense, nu durau mai mult de 5 secunde.
L-am chemat pe D. de la munca, aveam bagajul pregatit, am sunat-o pe Irina Popescu (cu care vorbisem sa fie doula). Am vb si cu dr. Masoud, el insista sa vin la spital, ca mai statea o ora. M-am panicat oleaca, la spital sigur m-as fi speriat nitel, oricat ar fi fost Masoud de calm si de ok cu “nastere naturala”.
A venit Dorin, a venit Irina. Era rupta de oboseala de la o nastere, mi-a aratat si poze de la Clinica Eva – femeia a nascut doar cu Irina si sotul, in liniste, copil pus la san imediat, de vis. Mi-a luat tensiunea – buna, colul mai avea cam 1cm pana sa se stearga, copilul asezat bine, coborat, batraile inimii Mirunei ok. Cum contractiile erau tot neregulate, membrane intact, col inca nesters, a concluzionat ca nu nasc asa repede – ci mai spre seara. Ne-a recomandat odihna si s-o sunam daca a) se rupe apa; b) contractiile devin regulate. I-a aratat lui D. cum sa asculte bataile inimii bebelusului (cu echipamentul respectiv) si a plecat. Vorba ei, daca stiam ca nasti in 4h, nu mai plecam ;)) oricum vizita ei m-a relaxat mult. Senzatia aia pe care ti-o lasa cineva calm, competent si capabil🙂

Daca am vazut noi ca nu se intampla mare lucru, am plecat la restaurant in loc sa dormim. Tanjesc de mult dupa o vita thai, sau un orez thai, sau orice, numai sa fie vita si sa fie picanta! (da, inca tanjesc). Ne-am suit in masina si am mers la un local la vreo 5 min de blocul nostru. Am parcat si, in drum spre local, am simtit o contractie “copacel” – ceva foarte puternic si intens crestea in sus, pe uter, mi-a venit in minte cuvantul “copacel” si aia a fost, am facut misto de senzatie🙂
Am ajuns acolo, am dat comanda, ne-a venit o limonada, am mai vb. un pic si m-am uitat la ceas, era 13:16. Nu mai stiu daca exact atunci sau la cateva minute dupa, am auzit un fel de “poc” sec, am simtit un bufnet intre picioare si senzatia de umezeala. Clar, mi s-a rupt apa. Pana sa apuc sa-i zic lui D. de anularea comenzii, am simtit iarasi o contractie de-aia intensa. Anulam comanda, chelnerita ne intreaba daca cheama ambulanta, noi am zis ca nu (nema bagaj, nema bani, si oricum doar mi se rupsese apa, la Irina am mai tras aproape 4h dupa ruperea apei).
Am ajuns in fata blocului, cu contractii din ce in ce mai intense, si m-a luat una puternica chiar in fata blocului, nu mai eram in stare sa vorbesc.
Ajungem sus, ma pun in pat intre 2 contractii, am sunat-o pe Irina si nu raspundea, mai vine o contractie si atunci mi-am dat seama ca o sa nasc repejor. Suna D. la ambulanta. Eu stateam intinsa in pat si ma rugam de Miruna sa nu iasa. Aveam niste contractii foarte puternice si dese, dar ce ma speria era senzatia de impins pe perineu.
Era acea senzatie pe care n-am cunoscut-o la prima nastere decat fix inainte de expulzia Irinei, indiferent cat mi-au strigat si amenintat cu cezariana – ce sa imping “cum trebuie”, daca nu aveam contractii de impins? Eh, acum stiu cum sunt contractiile alea.
Simti o presiune foarte puternica pe anus, pe perineu, iti vine sa scoti ceva din tine, si nu te poti impotrivi acelei senzatii.

Stateam intinsa in pat, la orizontala (daaa, pozitia aia pe care am urat-o atata pe masa ginecologica), cu picioarele stranse si incrucisate. Urlam “Nu vreau sa nasc! Mai un pic de rabdare” pe contractii – ce sa fac, eu sunt o “tipatoare”, tipetele ma ajutau sa scap de durere. Pe fiecare astfel de contractie il strangeam pe D. de mana si el imi arata cum sa respir, ca sa ma calmez un pic. La un moment dat, m-am ridicat un pic in picioare, dar presiunea de a impinge era atat de puternica, incat mi-am dat seama ca as naste daca as mai sta asa.
Inapoi la orizontala, D. incerca innebunit sa vorbeasca cu Irina, ea zicea ca ne vedem la spital, cei de la 112 mai voiau niste detalii. Ma gandeam ca sunt foarte aproape de nastere, si mi-a trecut atunci prin minte ca soarta e asa ironica – sa nasc acasa, si tot la orizontala?? Mi-am pus 2 perne la spate, D. a venit cu un cearceaf la sfatul Irinei. Incercam sa-i spun sa se uite intre picioare, sa-mi spuna ce se vede, dar nu puteam vorbi. Contractiile erau in continuare de impingere, oricat as fi strans eu picioarele si m-as fi abtinut sa NU imping.
Pana la urma, D. s-a uitat (vorbind cu Irina la telefon) si a zis ca se vede parul copilului. Atunci mi-am dat seama ca ASTA E, se va naste ACUM si AICI (deja era pe “crowning”) si trebuie s-o ajut sa iasa. Au mai fost 2 contractii si am simtit ceva iesind, el a zis “uite capul” (sau ceva de genul), inca o contractie si au iesit umerii, si ultima contractie (am urlat “AM NASCUUUUUT!!!!” de m-au auzit toti vecinii, si aia de pe ambulanta din afat blocului) – si a iesit de tot, un baldabac direct in bratele lui. Mi-a pus-o pe piept si s-a dus sa deschida usa.

M-am mai uitat la ceas la 14:05, dar nu sunt sigura daca Miruna s-a nascut la 13:55 sau la 14:00 sau la 14:05, dar sigur e ca s-a nascut in intervalul 13:55-14:05. Chiar se merita sa nu te desparti de ceas niciodata😀
De la ambulanta intrat o tipa foarte de treaba, nu s-a speriat, nu a inceput sa tipe ca de ce am nascut acasa (cum ma asteptam :D), era foarte calma. N-am vrut sa-i taie cordonul ombilical imediat, voiam sa treaca celulele stem la Miruna. Am rugat-o sa astepte un pic (nu “5min”, vezi ca am retinut de la cursul Lamaze, Codruta? :D). As fi stat mai mult cu ea pe piept si cordonul netaiat, dar era un cordon scurt si tare ma jena in zona inghinala (da, mi-am dat seama ca m-am rupt pe-acolo, dar nu puteam spune ce si cum).
Am lasat-o sa-l taie cu un bisturiu (steril, l-a desfacut in fata mea), am rugat-o sa nu spele copilul, doar sa-l stearga. Eram in continuare in pat, ea cu D. si soferul se agitau pe-acolo. Sa aduca un cearceaf ptr copil (nici macar atat nu aveam pregatit, de unde sa stim ca nastem acasa??), sa mute bagajul din geanta de “nastere” (cu strictul ptr sala de nastere – o camasa de noapte, tampoane, papuci, bani de moase) in “geanta de spital” (alte camasi, tampoane, haine de bebe, scutece etc.). In timpul asta, eu aveam contractii – stiam ca urmeaza si placenta, doar si la Irina a iesit destul de repede (nu mai tin minte daca a iesit “de buna voie” sau “ajutata” de oxiton pe vena). As fi vorbit in continuu, i-am zis asistentei sa nu plecam, in curand iese placenta. Ea era in continuare calma, desi mi s-a parut ca ar incepe nitel sa se grabeasca, dar ce sa-i fac? Eu simteam contractii copacel, mi-era teama si sa nu se inchida colul, si sa nu dureze 20 min. M-am intors in 4 labe si vedeam cum picura sange. M-am speriat nitel de asta, m-am intrebat daca o fi de la ruptura, dar oricum e normal sa sangerezi dupa nastere, chiar daca nu te rupi. Pana la urma a venit si placenta, o masa vascoasa si rosietica – poate nu m-as fi uitat la ea, dar aveam nevoie de ea la spital. Si, in fond, chestia aia mi-a hranit bebelusul 9 luni, merita si ea nitel respect, nu?
Oricum, deja era destul sange pe pat in urma nasterii, asta e, ne-ar fi trebuit multe cearceafuri daca ne-am fi pregatit.
Miruna statea intr-un cearceaf pe marginea patului, am rugat-o pe asistenta sa se uite, mi-a zis ca i se pare ca m-am rupt peri-anal, cam 5 cm. Ok, nu-i rau, la primul copil am avut ruptura peri-anala si laterala stanga, iar pe dreapta o frumoasa epiziotomie de 7 cm. Nu-i bai.
Hai in ambulanta, m-am imbracat repejor, am luat gentuta (asistenta a luat-o pe Miruna, nu cred ca as fi putut-o tine atunci), placenta au luat-o intr-un cearceaf, pus in punga (nu m-au ascultat s-o luam in lighean si a curs sange in ambulanta si apoi la spital…). Noi in ambulanta, D. cu masina, in spate.
Am pornit spre Polizu, eu pe masa din ambulanta, cu Miruna in brate, asistenta langa mine, pe scaun. Ma masam pe burta, cum stiam ca se face dupa nastere (la Irina mi-au aplicat un masaj dureros, ca sa iasa cheagurile, dar eu singura nu m-am putut masa asa). I-am dat-o pe Miruna asistentei, nu stateam prea bine. Am vazut-o cand s-a nascut o clipa, apoi nitel pe pieptul meu, si acolo in ambulanta, chit ca era acoperita de cearceaf. Mi s-a parut perfecta asa cum era, cam slabuta si destul de lunga.
A pus soferul ambulantei o frana de mi-au tresarit toate gandurile si asistenta s-a duuus cu copilul meu in brate. Mi-a parut rau de ea, ca s-a lovit tare la genunchi, dar la Miruna mi-era gandul, sa nu pateasca ceva. In fine. Soferul nu stia unde e Polizu, intreaba un om prin zona Garii de Nord, ajungem in curtea spitalului.
Cand se deschide usa, ne ia un nene cam nervos, ce cautam noi acolo, veniti din sectorul 3. Asistenta raspunde ca am nascut asa si am cerut sa mergem la Polizu, ii spun lui nenea ca am medicul la Polizu, anume dr. Masoud, am nascut in 40 min de cand mi s-a rupt apa si ambulanta a venit fix la nastere. Nenea ne lasa in pace, coborim, Miruna in bratele asistentei, mergem la camera de garda.

Ok, atunci am inceput sa ma panichez, stiu din povestile altora cum reactioneaza personalul medical cand nasti acasa si vii apoi la spital. Copilul l-au luat imediat si nu am mai vazut-o 6 ore, eu am ajuns in camera unde se faceau internarile. Lumea de acolo era nervoasa si ne-au luat tare, si pe mine, si pe asistenta de pe ambulanta. De ce am nascut acasa, de ce am venit la Polizu, cum s-a intamplat, vedeti ca ati murdarit, pai s-a rupt, pune-ti ceva acolo, stai jos, unde sa stea, nu vezi ca sangereaza. Sangeram si am inceput sa ma simt tare ametita, stiam ca am placenta, stiam regulile si drepturile, dar tare il asteptam pe D. – mai ales ptr a vorbi cu cei de la neo-nato, sa nu-i faca copilului anti-tetanos.

Restul povestii de la spital – in urmatoarea postare, cand ma lasa Mirunica s-o termin.

As vrea sa scriu despre experienta nasterii acasa, dincolo de timp si contractii si sange. Ok, totul s-a intamplat foarte repede, ca nu am avut timp sa gandesc prea mult, dar am simtit totul foarte intens.
In timpul sarciniii, m-am gandit de cateva ori sa nasc acasa, mai ales comparand povestea nasterii lui Denis cu nasterea Irinei mele. Dar mi-era teama sa-mi asum responsabilitatea pentru mine si ptr puiul meu. Nu ma stiu asa curajoasa. Aveam nevoie si de sprijinul partenerului, ori D. nu era de acord cu o nastere acasa ce sa mai zic de restul rudelor, daca ar fi auzit ideea). Daca as fi nascut acasa, ar fi fost cu Irina si alte persoane, nu singura. Dar, cum ziceam, nu aveam si nu am destul curaj sa-mi asum toata chestia.
Insa subconstientul meu si-a dorit asta. Atat de mult incat s-a si indeplinit.
Privind in urma, pot spune ca a fost cea mai intensa experienta din viata mea. Ok, am simtit multa durere, dar si o bucurie neasteptata. Nu a fost nimeni care sa ma streseze, nimeni care sa ma scoata din starea aia de corp care doar simte si actioneaza dupa cum simte. A fost unul din rarele momente cand creierul meu rational s-a dat la o parte si a lasat restul sa-si faca treaba. Si a mers admirabil!
Am simtit si frica, da, dar n-a mai fost teama aia paralizanta de la prima nastere – frica de rusinea urletelor mele, de dezgustul scaunului, frica de durerea contractiilor, frica impingerii gresite, frica spargerii venelor, frica ruperii coastelor, frica de cezariana, frica de suferinta fetala, toate contopite intr-un glas: Fugi! Creierul meu a inregistrat totul acolo, numaram cate femei sunt in sala, cat de tare ma tin pe masa, cat s-o fi intepenit copilul, cat i-o lua sa intre in suferinta fetala (ptr ca nu concepeam sa fac cezariana de urgenta altfel…). PANICA. Corpul meu era pe masa, iar eu eram the-over-seeing-brain. Atat. Nu participam cum trebuie.

In contrast, acum eu am fost TOT. Am fost intoarsa in mine (inwards me), in starea aia pe care atat o doresc hipnotizatorii. Durerea imi spunea ce sa fac, desi o parte inca se opunea (partea aia cu “Nu vreau sa nasc acum!”). Ok, era o mare responsabilitate, dar STIAM ca nu are ce sa mearga rau. Eu sanatoasa, copilul sanatos si angajat cum trebuie. Si nu eram singura. Noi am participat la conceptie, de ce sa nu particvipam si la “livrare”? Cred ca in momentele alea am avut cea mare incredere in D., mai mare decat atunci cand am zis “Da”.
Asta mi s-a parut miracolul unei nasteri la domiciliu – ai asa o senzatie de putere, un fel de “Am facut asta, pot face ORICE!”, senzatia aia de responsabilitate de la inceput nestirbita (teoretic suntem responsabili ptr copiii nostri toata viata, de ce sa nu fim chiar din primele clipe?). Si bucuria… care te leaga altfel de partener…

Nu e o postare menita sa racoleze adepti ai nasterii acasa, e relatarea experientei noastre. Care n-avea de ce sa se termine cu “ruptura de uter” (nu ca aia nu s-ar putea face si in spital) sau cu “cordon in jurul gatului” (se desface cordonul, se elibereaza copilul, voila!).
Mentionez ca eu STIAM ca sunt sanatoasa (in afara de leucocitoza, care nu l-a speriat pe Masoud). Vizita Irinei m-a relaxat f. mult, dupa discutia cu dr. incepusem sa ma panichez (oricum planul initial era sa pornesc spre spital la dilatatie 8, nu in pre-travaliu). Cursul Lamaze (multumesc Codruta si Irina) mi-a dat f. multe informatii despre nastere, a hranit partea rationala care se ocupa de “scenarii” si a linistit subconstientul temator de ce-i mai rau.
Marturisesc, nasterea Irinei a fost tare traumatizanta ptr ca: era prima nastere; a fost foarte dureroasa; n-am avut pic de control asupra situatiei, a corpului meu, a reactiilor; m-am simtit foarte expusa si ne-cooperanta; am avut niste sentimente oribile de jena si rusine (yep, birth is messy); parca n-am nascut eu. Mi-am predat copilul in mana doctoritei la ultimele expulzii si am pierdut ceva din mine.
Asta a vindecat nasterea acasa. Raspunderea si participarea pe care ar fi trebuit sa le am atunci, si nu le-am avut (si ptr care ma simt vinovata fata de Irina) le-am avut acum. Am re-gasit sau re-construit o parte din mine, de-asta vorbeam de senzatia de putere. Puterea de a umbla prin subconstient si a pune firele la loc, fara sa ai habar.

Nu e de mirare ca am un tonus mult mai bun acum, desi am stat 5 zile in spital (fata de 3 anterioare), desi m-au vazut 5 ginecologi (nu una sg.). Am avut laceratie gr. 2 perineala si am stat in fund din prima zi, mult mai bine ca la epiziotomie (2 luni de dureri si inca o simt). Am fost mult mai luptatoare si constienta ptr mine si copilul meu, si sunt bine si acum, la 2 sapt dupa🙂 bring on the baby blues😀

As putea zice ca “totul e bine cand se termina cu bine”, cu mentiunea ca trebuie sa te si lupti. Chestia cu “esti sanatoasa, bebe e sanatos” nu merge, sanatoase am fost si la prima nastere, fara sa realizez trauma. Miruna e bine, doarme si mananca si e mult, mult mai linistita decat Irina, care plangea f. mult… in definitiv, una s-a nascut pasnic, cand si unde a vrut ea, iar cealalta s-a chinuit mult, saracuta… Si da, cred ca felul nasterii si ce simt mama si bebelusul conteaza f. mult, macar in primele luni de viata.
Va urez nasteri linistite si pline de bucurie, oriunde s-ar petrece ele!