Am scris ca medicul care mi-a urmarit sarcina cu Irina si cu care am nascut a fost Alina Ursuleanu, de la Cantacuzino. Cei care citesc aici si-ar putea face o anumita impresie – pana la urma, e descrierea mea subiectiva a experientei nasterii, in care, din pacate, n-am simtit-o pe Alina atat de aproape cum as fi vrut.

Are circumstante atenunante, ca sa zic asa🙂 in favoarea ei, argumentul suprem e ca eu nu am fost pregatita sa nasc, mai ales sa nasc atat de repede. Iar cezariana ma speria ca naiba, si probabil a vrut sa ma motiveze. Chestiile astea mi se trag din timpul sarcinii. Deci sa n-o judecam prea aspru pe Alina.

Cand sarcina avea 2 saptamani, m-am operat de apendicita. Eram la munca, am inceput sa ma simt rau (fara voma, doar greturi). M-a vazut un medic de Medicina Muncii de la CMU (atunci se facea controlul de MM), care mi-a zis c-o fi bila, fara sa puna mana pe mine. M-am dus la Floreasca, au zis ca e apendicita, hai sa ma taie. Am refuzat internarea si m-am dus la Valcea, unde e mama asistenta. Diagnosticul de apendicita a fost confirmat, dar am primit si trimitere la gineco, sa fie sigura doctora de garda ca n-am ceva la ovare (desi 2 chirurgi au zis ca e apendicita!!).

Mi s-au facut ecografii atat la Spitalul de Urgenta Floreasca, cat si la Municipalul din Valcea, sarcina nu s-a vazut. Si m-au anesteziat cu ac in coloana, m-au taiat, mi-au verificat si ovarele de chisturi, m-au cusut si m-au pus pe antibiotice, ca aveam puroi si grasime abdominala din belsug, si nu mi se inchidea operatia. De altfel, toata sarcina am fost stresata sa nu ma ingras prea mult si sa-mi pocneasca operatia (o cicatrice maricica).

Cu cateva luni inainte, am tot avut infectii urinare, probleme cu rinichii, mai aveam si ovare polichistice si mi se spusese ca, probabil, n-o sa pot avea copii fara sa fac un tratament. Ei bine, la o luna dupa operatia de apendicita, ce aveam in uter? Un mic embrion… si a inceput stresul: daca a fost afectat de anestezie, de operatie, de antibiotice. Din fericire, am avut un noroc chior si toate au fost compatibile cu sarcina. Voiam sa nasc in Valcea, dar niste sangerari m-au dus de urgenta la Polizu (unde toata lumea e urgenta, deci asteptati la cozi imense daca nu stiti pe cineva). Am decis sa gasesc un medic in Bucuresti si sa nasc aici.

Acum intra in scena Alina, recomandata de o colega de munca. E un medic tanar si foarte bine pregatit. M-a preluat de prin luna a 4-a si mi-a dat sa fac niste analize pe care ceilalti medici (gineco din Vl, medicul de familie, alt gineco din Buc) nu mi le-au dat. A vazut imediat o ureaplasma si am tratat-o. Insa cel mai mult a insistat pe repaos si ovule cu progesteron (Utrogestan). Toata sarcina am avut col scurt, de 1-1,5cm, si iminenta de avort. N-a fost nevoie de cerclaj, dar mai stateam cate o saptamana acasa, mai mult intinsa in pat.

N-am avut voie sa fac nici un pic de miscare in timpul sarcinii. Nici macar cursurile Lamaze (aveam impresia ca Lamaze se refera la gimnastica prenatala, si probabil si Alina, ca mi-a zis sa nu ma duc). Acum stiu ca ar fi fost foarte util cursul asta inainte de a naste.

Alina nu insista pe vitamine prenatale, cata vreme ies bine analizele. E foarte minutioasa in investigatii si raspunde la intrebari cat mai pe intelesul pacientei, chiar daca e deseori grabita. Raspunde repede pe mail si la telefon, se informeaza daca e ceva. La spital, e foarte cautata, din cauza asta asteptam foarte mult la vizite. Colegele ii cer parerea, iar asistentele o respecta foarte mult (de-asta am si primit salon la etajul “bun”).

Stia ca nu vreau cezariana – mi-a ajuns apendicita, acul ala in coloana m-a bantuit dupa nastere (o intepatura nasoala), apoi taietura care nu se mai inchidea… de ce as fi vrut sa repet experienta? Cand aveam indicatie ca pot naste natural? Mi-am luat totusi o trusa de epidurala, dar in salonul de nasteri mi-a zis ca anestezia avea nevoie de mai mult timp ptr a-si face efectul, ori eu nasteam prea repede. O fi fost de vina colul scurt? Cine stie… travaliul+expulzia au durat aproape 4 ore, ceea ce e putin pentru o primipara (femeie la prima nastere).

Dupa ce am nascut, Alina a venit sa ma vada inainte de a urca la lauze, mi-a verificat pansamentul. A doua zi mi l-a schimbat inainte sa plece din tura – e atenta cu pacientele ei si nu numai (s-a uitat si la o tipa careia nu-i venea doctorita si mai avea un pic si nastea).

Nu mi-a pus oxitocina ca sa-mi provoace contractiile, nu m-a taiat “preventiv”, dar mi-a rupt membranele (erau doar fisurate) – poate si asta a accentuat travaliul. Pe atunci, nu stiam asa multe despre nastere, despre interventii si cum pot ele “strica” nasterea. Nu am intrebat-o mai nimic si nici ea nu mi-a explicat. Stiam doar ca trebuie sa vin la spital daca am contractii puternice sau se rupe apa.

Nu stiam ca exista contractii in care nu-ti vine sa impingi, ca exista o faza de platou in care nu mai ai contractii, ca durerile de spate pot fi mai nasoale decat sarcina. Nu stiam cum trebuie sa imping pentru a naste. Nu m-am gandit ca durerea ma va coplesi atat de tare incat sa devin un copil mic la care urla altii.

In nici un caz nu m-am gandit ca totul se va intampla asa repede (cum probabil nu s-a gandit nici Alina). Nici ca Irina va avea capul asa mare (36cm circumferinta) si va fi asa greu sa iasa. Nu m-am gandit ca Alina ar putea sa nu aiba rabdare (sau sa se teama de suferinta fetala) si m-ar ameninta cu cezariana. Nici prin cap nu mi-a trecut ca ma vor asista atatea persoane la nastere (10, macar erau toate femei), din care 2 doctorite, niste asistente ocupate sa ma tina de maini pe masa, o moasa mai in varsta si mai cu rabdare, una cu cotul in burta mea, infirmiere sa curete si una sa-mi puna un cearceaf sub spate, si neonatoloaga…

Cand am vorbit cu ea a doua zi, Alina mi-a zis ca nu eram pregatita sa nasc (a sunat mai bine decat “nu vrei sa nasti!” din sala de nasteri) si ca ar fi trebuit “sa ne pregatim” (amandoua, da?). Nu parea a mai fi deranjata de cat tipasem, nici ingrijorata – Irina n-a fost deloc in suferinta fetala.

Dupa ce am iesit din spital, am plecat aproape imediat la Valcea, acolo mi-a scos atele o alta doctorita. Nu am mai vazut-o pe Alina de atunci. La al doilea copil, am decis sa merg intr-un spital mai baby-friendly decat Cantacuzino, unde alaptatul sa fie incurajat. Chiar, Alina a fost singura persoana din Cantacuzino care mi-a dat sfaturi legate de alaptare: mi-a zis sa beau multa apa, sa-mi fac ceai de lactatie si sa nu ma descurajez. restul, neonatoloaga si asistentele – nimic. Ba da, ce lapte praf sa folosesc.

Am decis ca, desi mi-a placut de ea ca persoana, nu vreau sa nasc tot cu ea. In plus, analizele si consultatiile le faceam la cabinete particulare unde mai lucreaza, si erau destule de scumpe, iar bugetul sarcinii nr. 2 a fost mult mai restrans. Asa ca am ajuns la dr. Radoi de la Universitar, care m-a urmarit o vreme, si de nascut voi naste la Polizu, cu dr. Ahmad Masoud (da, tot la Polizu ajung). Pentru ca nu mi-a placut de Radoi si nici lui de mine, si n-as fi vrut sa puna mana pe mine, d-apai sa nasc cu el.

Intre timp, m-am informat mai mult, am mers la cursul Lamaze, stiu ca vreau o nastere cat mai naturala, si dr. Masoud e de acord cu asta. Nu agreeaza “cotul moasei”, nu rupe membrane, nu taie preventiv si “fetele lui” (moase, asistente) sunt de treaba, zice el. Mi s-a parut mai “uman” personalul de la Polizu. In plus, aici mesele de gineco sunt rabatabile si exista saloane individuale de nastere – nu mai ai la un loc femei care doar ce-au nascut cu femei in travaliu si cativa metri mai incolo, femei care nasc (gen Cantacuzino).

Sa vedem cum mi-o fi norocul sarcina asta🙂 in orice caz, sa nu dam cu pietre in Alina, o recomand celor care sunt la a 2-a nastere sau care s-au informat foarte bine inainte.