Sunt un om cu rabdare limitata. Cand vreau ceva acum, pot astepta putin timp. Daca nu vine acel ceva, poate sa vina mai incolo, nu mai are acelasi impact.

Am avut des de patimit din cauza acestei trasaturi, mai cu seama cand depuneam eforturi mari ptr o chestie care intarzia sa apara. Si ori ajungeam “sa ma inec precum tiganul la mal” – toate eforturile ducandu-se pe apa Sambetei – ori nu mai aveam nici o bucurie cand lucrul aparea.

Zilele astea, dilema mea e daca sa vina mama la Bucuresti cand nasc. Mi-am dorit extrem de mult ca ea sa fi venit la mine cand o nasteam pe Irina. Foarte mult mi-am dorit, desi poate nu am insistat atat de mult (stiind ca mama are 2 servicii). Nu voiam sa vina sa-mi aduca mancare la spital sau sa-i faca mancare lui D. cat lipseam, voiam sa vina la mine la spital dupa nastere. 3 zile cat am stat internata mi-am dorit lucrul asta cu ardoare. Sa-mi dea un sfat cu alaptatul, sa ma tina nitel in brate sa plang legat de nastere (the horror, de parca as fi uitat ca maica-mea nu suporta sa ma vada plangand). Dar asta voiam.

Dar mama n-a venit. A venit sa ne scoata din spital si sa ne duca direct la Valcea, desi inca nu eram impacata cu ideea plecarii – si nu ma asteptam sa plec la nici 5 ore dupa iesirea din spital.

Mama zice ca n-a putut veni atunci, n-a putut din cauza serviciilor, nu putea muta turele, nu-si putea lua liber decat cateva zile, cat sa vina la Buc dupa noi si sa stea un pic acasa dupa ce ajungeam la Vl. In plus, sigur venea soacra-mea sa gateasca si sa faca curat, si ce sa faca ele amandoua, sa stea pe capul lui D.

Ok. Am trecut partial peste ce a fost atunci. Partial, pentru ca inca imi amintesc cat de mult mi-am dorit sa fie acolo, cum am invidiat-o pe colega de salon, a carei mama a tot venit (si m-a ajutat si pe mine cu sfaturi si o vorba buna).

Ei, mama acum vrea sa vina. Teoretic. A vorbit cu colegele de la inceputul lui iulie, si-a aranjat lucrurile incat sa poata avea liber pana pe 15 august. Bine, motivele pentru care ar veni sunt aiurea, din punctul meu de vedere. Cum o sa ne descurcam noi cu un copil mic? Cine o sa-i faca baie? Cine o sa-i gateasca lui D.? (de parca ar muri de foame). Nimic legat de “as putea veni la spital, sa-ti ofer sprijin moral, imi pare rau ca n-am fost acolo la Irina, dar ti-as putea fi aproape la Miruna”.

Ma gandesc sa-i spun lucrurile astea si nu stiu cum. Cum sa-i explic ca mie nu-mi pasa de mancare sau de baia bebelusului (mai ales ca ar fi al doilea, ce naiba pot sa-i fac gresit?). Ca la nasterea Irinei mi-am dorit sa fie acolo, sa impartasesc cumva cu ea experienta aia traumatizanta, my failure of giving birth, of being a woman. Mi-e cu atat mai greu sa-i explic, cu cat ea nu intelege de ce a fost traumatizant, cata vreme copilul s-a nascut sanatos, am iesit repede din spital, iar replici gen “cand te-ai f****, ti-a placut, acum taci si indura!” nu o impresioneaza.

Am uitat sa mentionez. Mama e ea insasi asistenta. Nu de gineco, dar a fost 20 de ani pe neonato si pe ingrijirea copiilor. Prin mainile ei au trecut sute de copii. Ce pot spune, ne-a ingrijit bine, si pe noi si pe altii.

Pe plan larg – mi se pare ca parintii nostri cel mai des ne-au ingrijit, nu ne-au crescut. Am crescut prin crese, gradinite, cu cheia de gat, in fata blocului. Parintii nostri au notiuni foarte clare despre ingrijirea copilului, dar nu si despre o crestere sanatoasa. Chestii care sa tina de emotii, de afect, de sentimente ori le sunt straine, ori le reprima bine. A avea grija de copil inseamna, ptr cei mai multi, sa le dea copiilor casa, masa, haine, sa-i intrebe de scoala, serviciu. Iar cand copiii ajung adulti, parintii deveniti bunici inca merg pe ideea lucrurilor materiale “sa-i ajut cu niste bani”, “sa le trimit niste mancare”, eventual “sa stau cu copiii (adica nepotii), sa nu dea bani la straini”.

Foarte rar am vazut sprijin afectiv. O mana care se pune pe un umar si incurajeaza “lasa, tata, ca ne descurcam”. O imbratisare “lasa, mama, ca trec si problemele astea”. Sau nici un cuvant, doar – sa ai senzatia ca omul e acolo langa tine, si sunteti conectati, chiar daca nu intelege prea bine ce ti se intampla. Ca intre prieteni. De ce parintii nu ne pot fi si prieteni? De ce glasul sangelui se face auzit si simtit la rau, la necaz, si mai mereu cu obida “sangele apa nu se face”?

Intorcandu-ma de unde am plecat… azi m-a sunat mama sa-mi spuna (a cata ora?) ca s-a eliberat pana pe 15 august, dar ea nu vrea sa vina sa ne deranjeze, sa stea pe capul lui D. Ar putea veni o zi, dupa ce ies din spital… suna familiar placa, nu-i asa…