Uite povestea nasterii Irinei, afectiv. Ca sa se intelegea de ce am avut o mica depresie dupa nastere. De ce mi-am dorit asa mult sa fi venit mama la mine. De ce am avut sentimentul de failure, ca n-am fost in stare sa nasc. Ca tot se leaga de postul anterior.

Pentru partea de fapte si pentru persoanele interesate de o nastere la Cantacuzino, cititi aici.

 

Episodul nasterii a fost unul din cele mai urate episoade din viata mea. Nu din cauza durerii, pentru ca sunt lucruri mai dureroase decat nasterea. Insa rar m-am simtit mai vinovata, mai neajutorata si mai vulnerabila si mai la “mana altuia”. Vinovata, ca nu fac ce trebuie – ca tip, ca nu imping, ca nu vreau sa nasc (??). Neajutorata – incapabila de a-mi asculta corpul, cata vreme nu aveam voie sa ma dau jos de pe masa, nu imi venea sa imping, ma durea spatele de moarte (mai rau decat nasterea). Vulnerabila, pentru ca nu ma puteam controla emotional si pentru ca mi se parea ca nimic nu e in puterea mea.
Nasterea Irinei a avut loc la Maternitatea Cantacuzino din Bucuresti, cu dr. Alina Ursuleanu. Medic tanar, foarte citit, la curent cu o gramada de chestii, poti intreba orice, raspunde la mail si la telefon. Dar nu i-ar strica un pic de rabdare.
Cele 15 minute in care EA s-a chinuit sa scoata copilul nu insemnau mult. Ar fi putut sa ma lase sa ma plimb, sa ma linistesc incat sa-mi revina contractiile. Ar fi putut sa nu ma ameninte cu cezariana, sa nu-mi spuna ca nu vreau sa nasc si sa ma lase sa tip. Ar fi putut sa ma asculte cand am spus ca ma omoara durerile de spate si sa ma lase mai devreme sa ma dau jos de pe masa. Ar fi putut sa le spuna asistentelor sa nu ma tina cu forta pe masa, si sa nu-mi aplice cotul moasei. Ar fi putut sa nu se agite incat sa se stranga 10 persoane in sala de nasteri. Ar fi putut sa-si dea seama ca sunt prea speriata sau e faza de platou, de-am ramas brusc fara contractii. Ar fi putut sa mai astepte un pic in loc sa ma taie atat de mult.
Cel mai oribil sentiment nu a fost generat de contractiile alea in care nu-mi venea sa imping (desi ele imi spuneau sa imping), nici de faptul ca nu respiram “cum trebuie”, ca nu impingeam “cum trebuie”, ci cel mai oribil a fost atunci cand am abandonat lupta si mi-am zis “oricum as face, nu fac bine; copilul oricum se va naste”. And I let go. Even now, writing about it, it still feels I let go. I lost a part of me. Instead of being there and doing something for my daughter, doing what seemed natural for me, I let go. I gave up. I ran away inside me.
Contractiile au devenit intense – de impins, moasa a rugat-o sa mai astepte cu cezariana. Alina m-a taiat in dreapta, in stanga m-am rupt, si a iesit. Mi s-a parut ca am expulzat-o cu forta, ca a aparut ceva gelatinos si colorat in bratele doctoritei, si ca s-a terminat. Era aici. Venise. Era vie si sanatoasa, si urla. Am vazut-o o secunda si au luat-o.
Pentru mine a inceput cusutul. 45 de minute m-a cusut [stiu pentru ca nu ma despart niciodata de ceasul de la mana]. Anestezia nu a prins. Dar da-o incolo de durere la coasere.

Tipetele mele de pe masa de nastere mi-au adus reputatia de “mamica care nu suporta durerea”. Porecla auzita de la doctorita, asistente, colegele de salon si pediatra. Nu va puteti inchipui cat de rau m-am simtit auzind asta, dupa ce m-am gandit atata sa nu sperii alte gravide – la Cantacuzino gravidele ce stau sa nasca si femeile care tocmai au nascut stau tot in salonul de nasteri. M-am tinut atat sa nu tip in timpul travaliului ((scurt si intens), mi-am controlat respiratia, am incercat sa nu apelez la asistenta, sa deranjez cat mai putin si sa fiu cat mai curajoasa pentru mine si puiul meu. Si toate s-au dus naibii.

Dupa ce m-am mutat in salonul de lauze, am fost disperata si m-am intors in starea de copil. Copilul ala care are nevoie de mama lui. Si am plans o ora dupa ce am vb cu mama si mi-a zis ca nu poate veni, ca se duce la munca, ca vine cand ies din spital. Rational, am inteles tot ce-mi zicea ea. Asa era, avea de munca, si cu ce ma putea ajuta cat eram in spital? Dar emotional, eu o voiam pe mama, sa ma in brate, sa fie langa mine. To help me bring back myself. Sa-mi arate cum s-o tin pe fie-mea, sa ma ajute sa fac fata vinovatiei si rusinii. De ce nu i-am zis lucrurile astea? Lasa naibii munca, n-ai idee cat mi-ar prinde o imbratisare, vino la mine, te rog! De fapt, i le-am zis a 2-a zi mi-a raspuns la fel.
Pentru ca nu se cade. Pentru ca nu e rational si nu e practic si asa am fost crescuta eu, asa a fost crescuta mama. Ca nu exista nevoi emotionale. Aia e slabiciune, e plans si n-ai motive de plans.
Asa ca am plans pana m-am umplut de puncte rosiii pe fatza, gat si umeri. Si m-am jurat ca eu voi fi acolo pentru Irina, indiferent de ce are nevoie de mine, si ca nu-mi vor trebui argumente rationale pentru asta.