Ma perpeleam aici la luarea unei decizii, am luat-o, a fost ok.
Am plecat vineri dupa Irina si sambata ne-am intors cu ea la Bucuresti (se vede, nu? less posting/commenting). Cand ne-a vazut, a intins manutele si a venit fuga-fuga s-o iau in brate. Mi s-a parut asa schimbata dupa 12 zile… mai inalta si clar mai dolofana. Toata seara ne-a luat pe amandoi de mana si ne-a plimbat prin curte, prin casa, sa ne arate pe unde a fost, ce a facut.
Apoi a venit noaptea si a inceput… Ne-am dus in patul unde dormea ea cu bunica. I-am spus 2 povesti, i-am cantat cantece, nimic. Plangea Irina de sarea body-ul de pe ea. Ma tot lua de mana sa ma duca afara (doar pe mine). Afara – bezna. Dupa nenumarate drumuri prin hol, pana sus, in bucatarie ture in jurul mesei, am iesit si afara. Voia in brate, doar la mine, doar in picioare (vechea poveste…). Socrii mei s-au speriat rau, saracii, n-au mai vazut-o plangand asa rau, au zis ca n-a plans cu ei.
Ei bine, eu ma asteptam sa planga. In definitiv, nu ne-a mai vazut 12 zile, ma asteptam sa fie suparata pe noi. Cum sa gestioneze supararea asta? Prin plans, si tot prin plas, si bucuria ca ne-a vazut inapoi (la nici 2 ani, emotiile pot fi coplesitoare). Apoi, oricat de intelegatori si bine-intentionati ar fi bunicii, sunt un pic mai restrictivi decat noi (sa nu alerge/sa nu cada/sa manance bine/sa nu planga/sa nu mearga pe bordura/sa nu ia un cui in mana).
Sa ne intelegem: nu o lasam sa faca orice. Si noi spunem NU destul de des. Dar noua nu ne (mai) e teama asa mare de cazaturi – asa invata cat de repede sa alerge, pe unde sa mearga. Socrii mei erau mandri ca nu a cazut vreodata cat a stat la ei (cu parintii mei, in parc, a cazut si a julit genunchii, motiv de mandrie irineascacu “buba”). A gasit de cateva ori cuie in cutii si i se par interesante, le muta dintr-un loc in altul (bineinteles ca mereu am stat langa ea cand a facut asta). Asa invata sa aiba grija sa nu se loveasca la degete si sa manevreze obiecte mai dificile.
Iar cu plansul, nah… cui ii place sa vada copil plangand? Eu vad lucrurile altfel, dupa cursul Otiliei (de care am scris aici, si aici e partea cu plansul) si cartea Alethei Solter, altfel si eu as fi incercat sa reprim plansul.
Asa ca mi s-a parut normal ca Irina sa planga, sa-si reverse emotiile cu persoanele in care avea cea mai mare incredere. Cred ca totusi nu l-a cerut si pe taica-sau fiindca mai avea un cui la mine… da, alaptarea. Probabil avea nevoie si de o confirmare ca nu s-au schimbat lucrurile.
Cu chestiile astea in cap (destul de vag, imi era clar doar ca trebuie sa-i accept plansul), mi s-a parut mai usor de suportat plansul si datul din picioare – cand ne-am dus afara, dadea din picioare sa o las sa coboare scarile. Cu o mana ma strangea de gat (un soi de “don’t let me go”) si cu restul membrelor se zbatea sa o las jos, sa coboare.

Ei bine, dupa o ora si 40 min de plans in care nu a cerut san (si nici eu nu i-am dat, gandindu-ma ca s-a intarcat), a adormit suspinand… in bratele bunicii, si a dormit cu ea in noaptea aceea. In timp ce eu imi puneam intrebari daca sunt o mama rea, daca a plans din cauza despartirii, din cauza intarcarii, din cauza Mirunei, din toate cauzele.
A doua zi, la pranz, iar ne-am pus in patul bunicii, a inceput ca seara, cu plimbat, zvarcoliri prin pat si mi-a ridicat tricoul. Ehei… daca m-as fi gandit mai mult in noaptea precedenta, poate i-as fi oferit sanul (adica sigur) si nu mai ajungea sa planga atata fata mea. Dar eu am mers pe mana plansului pana la capat (ca deh, nu mi-a cerut toata seara cat m-a vazut) si am zis ca s-a intarcat.
Uite ca nu. Dupa 12 zile si nopti in care a dormit cu bunica (pe care a cautat-o in vreo 2 nopti, atat, dar n-a plans), Irina suge ca inainte s-o lasam acolo. Ziua la culcare sau cand se plictiseste in masina. Noaptea – la culcare si cand se mai trezeste. Cam la 2-3 ore, in conditii optime. Suge 5-30 min (nu mai pot sta mai mult), bea multa apa, mult lapte. Suge abitir si se trezeste repede cand ii e foame, deci tre’ sa manance bine seara.
Din pacate, reflexul de supt e clar viciat de la sticla cu mustiuc folosita ptr apa, ea nu mai suge “normal”, mai mult prinde cu dintii si “roade” un pic. Nu mai trage cum trebuie, imi dau seama fiindca inghite rar. Ce-i drept, am si putin lapte. Apropo, desi sunt in luna a 8-a si se zice de colostru ca provoaca diaree, nu are.
E greu cu caldura si cu programul…
La bunici avea un program mai regulat ca aici, doar iesea din casa in curte, la ora mesei intra repede in casa. Aici ne intoarcem din parc (ia ceva timp), apoi vrea neaparat in cada, dup-aia sa manance si mananca mai putin. Ah, si nu prea mai mananca ea, asteapta sa-i dau (nu e neaparat un lucru rau, imi confisca toate tacamurile si nu mananca prea mult inainte, dar nah… era un semn al independentei ei :D).
De la caldura (31 grade, nenica!) se zvarcoleste toata noaptea si ar sta numai in cada. Sa mute apa dintr-un pahar in altul, sa faca baie, sa faca pipi (din picioare, o placere). Nu mai suporta scutecul, prilej de batalii seara (daca se scoala ca a facut pipi, plange si tare greu ii trece). Alergam cu chilotei dupa ea, dar cel mai des sta cu poponeata goala prin casa (mai nasol cand se pune pe covor). Semnaleaza oarecum ca face pipi. Deci se pare ca suntem si in plin program de renuntare la scutec.
Maselele alea ultime o chinuiesc in continuare, ieri a primit o acadea, azi inca una – le roade la gingii, dar nu ma impac deloc cu gandul lor. Ar vrea tot timpul o acadea. Sper sa iasa maselele pana nasc, ca nush ce ne facem.
Nu mai e asa incantata de parc, de copii (la bunici e mult mai retras), se poate sa fie si de la caldura, toti copiii (si nu numai ei) mi se par mai apatici/molesiti prin parc.
La sfarsitul saptamanii viitoare o ducem inapoi la curtea si puii si racoarea din casa bunicilor, probabil va fi ultimul drum lung cu masina pe care-l voi face. Am hotarat sa o ducem inapoi din cauza caldurii (pe care si eu o suport foarte greu, doarm foarte prost noaptea) si fiindca inainte de nastere probabil voi merge foarte des la analize si control (cu Irina ma duceam zilnic la monitorizare).
Colac peste pupaza, dupa ce toata sarcina n-am avut nimic, cred ca m-am captusit cu o infectie urinara, imi tot iese “leucocitoza cu neutrofilie”, ma intep intr-o veselie si nu gasesc ceva. Asta e… trece intr-o luna (sper). Miruna e vioaie, se trezeste noaptea cu sora-sa, altfel doarme bustean. Ziua e mai activa.
Aaaah, Irina a inceput sa fie empatica; ma rog, sa manifeste un pic de interes cand plang alti copii. E bine, suntem pe calea cea buna din majoritatea punctelor de vedere. Stam cel mai rau la capitolul vorbire, cred ca stie peste 50 de cuvinte, dar le spune ori cate o silaba, ori intr-o forma greu deductibila. Mai degraba vorbeste in engleza “doia”=”tuo” :))
A inceput sa alerge chiar repede, tot ca un pinguin, foarte simpatic. In rest, nu-i maimuta cataratoare, nu-i foarte activa si deseori sta pe langa noi (adica nu e asa independenta). E ok, are tot timpul sa ajunga asa. In schimb, e destul de rezonabila, nu e violenta, e sociabila si are o anumita siguranta de sine pe care chiar vrem sa i-o insuflam. Nu plange imediat la Nu sau cand ii ia cineva jucaria, se uita curioasa la copiii agresivi, se face usor inteleasa cand vrea sa mearga undeva. Merge clar mai mult ca acum cateva luni.
Fetita noastra creste… creste repede🙂 e din ce in ce mai dragalasa (oricand), dar si cand are crizele ei – insuportabila :)) cum ii sade bine unui toddler in formare!