De e greu sa luam decizii? Pentru ca orice decizie implica asumarea responsabilitatilor ulterioare.

Mi-e greu sa iau o decizie care ma afecteaza foarte mult, si afecteaza si viitorul copiilor mei. E o decizie aparent simpla – sa o las pe Irina o saptamana la bunici sau nu – cu multe implicatii.
Sa o las inseamna intarcare (mai mult sau mai putin fortata, desi ea a initiat-o). Cum o voi mai adormi dup-aia? Cum o s-o mai alin? Cum o s-o mai placalesc pe drum cu masina? Si, mai ales, cum va reactiona cand va veni Miruna si va vedea ca Miruna suge?
Sa nu o las inseamna revenirea la 30-31 de grade (atat avem in casa, chiar si noaptea), o sesiune nocturna de plans (sper ca doar una) in loc de mai multe, intr-un fel continuarea problemei.
Care ar fi problema? Ok, ca nu doarme, dar asta e doar un efect. Se intampla asa: de cand am inceput sa dorm pe partea stanga, se trezeste cam la 2-3 ore si nu intotdeauna suge. In ultimele 2 nopti, a trecut direct la plans, un plans teribil cu urlete, aproape de voma si inecare. Nu vrea sa suga, vrea doar in bratele mele si sa stau doar in picioare (la Bucuresti voia si la taica-sau). Refuza apa, dar bea un pic de lapte. Si o tine asa cate o ora. Plange si in bratele mele, mai potolit.
Nu-mi dau seama daca e o greva a suptului, ptr ca mai incolo suge (mai bine-zis, crantane). Si ziua suge mai putin spre deloc, din acelasi san stang. Nu-mi dau seama daca se auto-intarca, aveam impresia ca asta e un proces care se produce lin si fara lacrimi.
Nu e plans de eliberare, nu e tantrum, la tantrum se zvarcolea in toate partile, nu ne lasa sa o atingem, apoi adormea cand se incheia. Aici adoarme f. putin (5 minute minim), si o ia de la capat. Am inceput sa cedez fizic. Ma doare burta de cat o tin in brate, de spate nu mai zic. Ce bun ar fi fost un masaj la kineto.
Insa ma sperie alternativa. Sa o las aici, fara mine, fara taica-sau, fara san, fara imbratisare, ar fi ca a 2-a respingere.

Ofofofof, cate greseli am facut cu Irina… in primele 2 luni, in special. Am venit la Vl, desi nu eram impacata cu decizia nici 80%. Toata lumea era cu gura pe mine sa n-o iau in brate, ca se invata asa, sa n-o iau in pat cu mine. Ok, aveam si epiziotomia dureroasa, si niste sentimente ambigue (in urma nasterii dubioase), ba voiam sa fiu cu ea, ba voiam sa fug din casa singura, macar 10 minute. Asa ca-mi luam copilul in brate doar cand o alaptam. Sau cand plangea foarte tare.
Aveam impresia ca alaptez la cerere, ce ma amageam singura… Ii dadeam sa suga cand cerea ea, da, dupa ce ajungea sa planga zdravan. “Nu te duce imediat, poate nu-i e foame”. Iar eu am preferat sa nu decid eu si sa ma iau dupa altii. In loc sa las mancarea sau ce faceam, preferam sa astept 5 secunde sau cat ii lua ei pana sa izbucneasca in hohote puternice si uneori mai intarziam 1-2 minute. Ma duceam s-o alaptez, era deja obosita de plans si adormea f. repede la san. O mai trezeam, mai adormea si tot asa. Nu-i de mirare ca ajungeam la partide de supt de 90 de minute.
Frustrarea mea crestea, ca stateam acolo tintuita in fund (“nu alapta asezata! eu niciodata nu v-am dat asa!”), si mi se parea ca nu fac decat sa alaptez si ca ea doarme doar cand suge. Iar noptile… ce sa mai zic de ele… Se trezea atat de des ca nici nu apucam uneori sa adorm la loc, trebuia s-o iau in brate.
Cum de nu m-am gandit atunci ca ea vrea un pic de caldura umana, nu patutul ala nenorocit.
Uite-asa am creat singura niste cercuri vicioase – copilul a invatat repede ca eu o tin in brate doar cand suge, si nu se dadea plecata de la san.
De ce am ascultat de altii? Pentru ca eram obosita, speriata si ptr. ca intotdeauna e mai usor sa asculti de altii si sa dai vina pe ei. Iar eu am fost crescuta asa, sa nu-mi asum decizii, si au trecut 20 de ani fara ca eu sa invat lectia responsabilitatii. Ce suturi in cur merit, nu-i asa?
De-abia cand am inceput s-o iau cu mine in pat, mai mult cand stateam la soacra-mea, mi-am dat seama de greseli. Copilul dormea mult mai bine. Apoi am venit la Bucuresti si ne-am obisnuit una cu alta, am primit si wrapul si lucrurile s-au imbunatatit foarte mult.
Dar suptul asociat somnului a ramas. Si inca cat de puternic. Alinarea venita prin san (si numai prin san, ca asta ma scoate din sarite) a ramas. Eram frustrata acum cateva saptamani ca ptr ea nu conteaza ca eu sunt acolo, ca-i cant, o tin in brate, nu, ea nu vrea de la mine decat tzatza. Eram o tzatza pe 2 picioare si atat. Tare frustrant.

Asa ca simt ca mi-am tradat copilul in momentele in care avea nevoie foarte multa de mine. Nu stiam de trimestrul 4 dupa ce am nascut, despre puseele de crestere, nu stiam diferenta intre alaptare la cerere si “on cue” (la semnal). Semnale aveam, slava Domnului, imi curgea laptele si STIAM ca ii e foame ATUNCI, dar nu ma duceam la ea, nu… Nu stiam nici cata nevoie au ei sa fie luati in brate, bebelusii astia mici si vulnerabili. La un moment dat, toata lumea ajunsese sa o tina in brate mai mult decat mine, mie imi repetau sa n-o iau in brate, si ei o luau. Ce proasta eram. Si cum sa fac sa nu repet si cu Miruna greselile? Obosita voi fi si atunci, si mai stiutoare, ce-i drept. Dar oboseala bate multe lucruri.

Ce caut cu postul asta? Justificarea actiunii mele? Partial. Insirarea gandurilor pe foaie incat sa gandesc mai bine? Si asta. Si sa las urma undeva, o urma pe care s-o citesc mai incolo, ca pe un semnal de alarma.
In functie de ziua de azi, voi vedea daca o las pe Irina aici sau nu, in ciuda durerilor de spate sau de burta. Bunicii ei ar avea grija de ea, nu le pun la indoiala asta, doar…
Doar ca am senzatia ca s-a deschis cutia Pandorei in noaptea aceea cand nu am fost langa Irina, ea era aici, eu la Bucuresti (singura noapte separate, de la nastere). Ma gandeam ca ea isi aminteste cumva de noaptea ea, de vreme ce ma vrea numai pe mine si vrea numai in bratele mele. In noaptea aia nu a supt, ca nu avea de unde. Nu stiu, sunt foarte impartita.
Si exact azi e intalnirea LLL, unde se vorbeste despre intarcare, si eu sunt aici si n-am cum sti ce se discuta… Ma ustura rau fatza si ma simt asa vinovata (parte din meseria de mama) si nu prea am cu cine vorbi. Sau am cu cine, dar ma tem de ce mi-ar zice😛
Si in curand intalnirea de 10 ani cu colegii de liceu. Goodbye, cruel world!