Mai e inca putin si voi ajunge la un vis. Concert LP. Ca intotdeauna, implinirea unui vis ma costa foarte mult. Planurile de acum 2 luni s-au dat peste cap de vreo cateva ori si s-au tot schimbat, incat a trebuit sa renunt la ceva ca sa mai pot ajunge la concert. 24 de ore departe de Irina, o Irina care tocmai a iesit din “saptamana neagra” a unei masele. Cand s-a inchis usa in urma lor, am stat vreo 15 minute sa vad daca se intorc. Apoi m-am gandit ca n-am mai fost de mult asa de … libera? de fapt, singura cu mine. Dar “libertatea” asta e, de fapt, o asteptare, a concertului si a timpului pana maine, cand o s-o vad si o s-o imbratisez si o sa stiu ca e bine.
Nici nu stiu daca sa ma simt vinovata ca ma duc la un concert, eu cu burta mea de 7 luni, si ptr asta mi-am trimis copilul cu taica-sau si bunica la tara.

The Catalyst – l-am mai pus pe-aici? Ce conteaza! Versurile astea se potrivesc cel mai bine parintilor si copiilor “Lift me up/Let me go”. Sa-i ajutam sa se ridica, sa-si inalte aripile, apoi sa le dam drumul sa zboare si sa vada lumea cu ochii si sufletul lor.

De ce Linkin Park si nu Bon Jovi sau Roxette sau alta formatie pe care mi-as fi dorit mult s-o vad?
Ei bine, LP si DM sunt formatiile mele preferate – prin asta insemnand ca am ascultat cateva albume, la LP chiar toate albumele. S-au suprapus cu anii liceului, m-am regasit in melodiile lor din Hybrid Theory (pe masura ce ascult, inca imi vin in minte versurile). Runaway e in continuare preferata mea. Tipic unui adolescent “Crawling in my skin”, plin de sentimente contradictorii, nestiind pe cine sa asculte si confuz in privinta vocii interioare.

Apoi a venit “My December” si Meteora, in perioada ciudata de la inceputul facultatii. Am facut multe lucruri de care nu sunt mandra, desi recunosc ca, fara ele si persoanele intalnite atunci, nu as fi ajuns unde sunt acum.A fost nevoie sa treaca 10 ani ca penitenta sa fie (aproape) completa. Explicatia ar fi simpla: cautam “somewhere I belong” si eram dispusa sa give it all away /just to have somewhere to go to. Desigur ca era “easier to run” in loc sa invat din greseli cum sa “breaking the habit”.

In 2007, tocmai terminam facultatea, eram deja soricel semi-corporatist si melodiile de pe Minutes to Midnight m-au insotit in testarea stivei, cel mai obositor si frustrant proiect. Chiar daca nu urma linia celorlaltor albume, mi-a placut si albumul asta mai linistit, mai putin memorabil, melancolic si usor impacato-deprimat, mergea pe linia mea de atunci. Mereu mi-a placut sa vad cum evolueaza linia melodica a unei formatii in functie de varsta, de schimbarile din viata membrilor ei (ce diferenta la Depeche Mode intre Violator si Exciter).

A thousand suns a venit cand deja o aveam pe Irina si l-am ascultat cu tzaraita, pentru ca e destul de dark, un pic pesimist (God saves us everyone [..] for the sins of our fathers/the sins of our young), parca trage un semnal de alarma – in orice caz, nu ceva ce as vrea sa asculte un bebelus de cateva luni. Dar e un album inchegat, cu un mesaj social puternic si inca unul avansat, n-are nici o treaba cu glamourul si dusmanii si sexul si banii.

So, ladies and gentlemen, this is Linkin Park! Gotta go.

And here is The Catalyst