Aproape am terminat Aletha Solter – Tears and Tantrums si am sentimente foarte contradictorii fata de cartea asta. Nu e o carte de “parenting”, nu propune o metoda de crestere a copilului, ci vorbeste despre proprietatile terapeutice ale plansului in viata oricarui om (implicit copil, bebelus) si cum sa ne purtam cu copiii nostri cand plang.
De ce am sentimente amestecate fata de carte?
Pai, citind-o cu ochiul copilului care am fost, inclin sa-i dau multa dreptate. Anume, emotiile violente ii sperie pe copiii, dar ele sunt inerente si trebuie ajutati sa le desfasoare. Aici intervine plansul, dar in nici un caz plans gen CIO, nu. Adultul sta cu copilul, il tine in brate, il asculta atent si cu respect (“Respectfully” cred ca apare mai des decat “cry”). Prin chestia asta, il face pe copil sa se simta acceptat cu tot cu emotiile “negative” si-l ajuta sa se “descarce” de lucrurile care l-au speriat/frustrat/marcat. In acest fel, copilul e incurajat sa formeze o legatura puternica cu adultul, se simte in siguranta sa-si exprime emotiile. Pe langa o stare de bine pe care o va avea acum, are mari sanse sa devina el insusi un adult fara mare bagaj emotional – un adult stabil emotional si capabil de fericire (exprimarea mea).
Un copil cu atasament sanatos si sigur nu simte nevoia sa-si suga degetele, suzeta, nu are “lovey” (obiect de atasament). Nici nu simte nevoia sa fie agresiv, are timpul de concentrare mai bun (better attention span), se concentreaza mai usor (in opozitie cu copilul hiperactiv).
Si solutia pentru a obtine acest copil – de fapt, cireasa de pe tortul ingrijirii – ar fi plansul cand are copilul nevoie si nu nu numai. Sa lasi copilul sa planga, sa nu-l ingradesti in nici un fel – amenintandu-l, certandu-l, batandu-l, umilindu-l, ridiculizand sau minimizand emotia, dandu-i de mancare, distragandu-i atentia (prin cantec, leganat, supt la bebelus etc.).
De ce mi se pare rezonabila cartea asta: ma pot lega foarte usor de ce descrie. Copilul care am fost avea “acces restrictionat” la plans, mama se simtea mereu vinovata daca plangeam dintr-o cauza “necunoscuta” (adica fara cauza fizica imediata). In timp, m-a invatat ca mamei nu e bine sa-i spun lucruri, oricat de importante ar fi ele pentru ele. Nu le-ar face fatza si m-ar face sa ma simt groaznic. N-ar intelege (se poate inlocui cu “accepta/da atentie/asculta/lua in seama”). Pentru legatura copil-parinte nu-i deloc situatia ideala, dar e foarte des intalnita, nu-i asa? Mai ales in adolescenta, cand se fac cele mai multe (si grele) pozne. Si multi parinti se intreaba “De ce nu ai avut incredere in mine sa vii sa-mi vorbesti?”. Pai increderea e o chestie care se construieste in timp si nu se bazeaza doar pe faptul ca parintele ii da copilului o paine si un loc de dormit.
Deci da, daca mama m-ar fi lasat sa plang de fatza cu ea, sau macar nu mi-ar fi interzis-o explicit, anumite “pasaje” din copilarie ar fi fost altfel si m-as fi simtit mai bine si mai libera in relatia cu ea.
Asta e perspectiva copilului-care-am-fost.

Din punctul de vedere al adultului care sunt, unele lucruri din carte par un pic duse la extrem. E ca si cum omenirea ar avea acces la o paleta larga de emotii si numeroase moduri de exprimare a lor. Iar Aletha Solter vine si alege plansul ca mijloc de exprimare universal pentru orice, oricand, in orice conditii. Plans care trebuie mereu sa se desfasoare in voie, altfel se aduna acolo.
Mi se pare contra-intuitiva gandirea asta, dar nu e de mirare, intr-o cultura in care plansul e reprimat si vazut rau, indiferent de varsta. Sa mai amintesc ca barbatii “nu plang”? Autoarea are un masterat un biologia omului si un Ph.D. in psihologie, adica stie despre ce vorbeste. Da foarte multe explicatii stiintifice – analiza lacrimilor in functie de cauza plansului, schimbari aduse de stres in corp, nivelul de stres in conditii stresante (cum difera la copii “plansi”). Plus face multe paralele intre o cultura indigena !Kung (unde am mai auzit de ei?? au fost tare studiati) si cultura “moderna”. Si copiii !Kung plang, doar mai putin. Ei sunt alaptati la cerere, purtati, dorm cu mamele lor, dar si ei plang. Mai ales intre sapt. 6-8, cica se intensifica plansul in toti bebelusii (in cont. !Kung plang mai putin ca ceilalti).
Ei, si acum ajungem la partea pe care o resping mai mult irational: orice copil are nevoie de plans, chiar si bebelusii proaspat nascuti – pentru a depasi trauma nasterii. Si au nevoie de plans consistent, mergand pana la o ora.
Eu, ca proaspat parinte, sunt total debusolat. De unde sa stiu cand plange bebelusul de vreo nevoie (supt, scutec, somn, nevoie de atingere fizica) sau de… nevoia de a plange? Ok, Aletha explica multe si da multe exemple, insa nu ajuta mereu. Da exemplul unui bebelus de 2 saptamani care a plans 1 ora in bratele mamei lui!! O ora!! Foarte mult pentru varsta lui, mi se pare mie.
E descurajanta chestia asta pentru un parinte cu copil de orice varsta. Adica – orice as face, cat de bine/frumos/atent m-as purta cu copilul, el tot are niste traume mici pe-acolo si simte nevoia sa planga. Ok, dar chiar daca nu le-ar avea, tot ar vrea sa planga pentru ca… s-a nascut. Cam asa se ajunge.
Copilul e traumatizat ca mama a fost stresata in timpul sarcinii, ca a fost o nastere lunga si dificila (si va plange muuult in primele luni – ce sa zic, la noi chiar asa a fost), ca la un mom. dat in loc sa vina mama a venit bunica si el nu se astepta, ca l-a latrat un catelus si tot asa.
De cat plans are nevoie??? Ma deprima cumva, ca parinte, ideea de a tine constant in brate un copilas urlator si ma deprima gandul ca sunt si vor fi atatea lucruri traumatizante pe care nu le voi sti despre copilul meu. Si atunci cum am speranta de a-l creste ok?
As zice ca nu e o carte recomandata parintilor cu copii mai mici de 1 an jumate. Dupa ce sare de 18 luni, merita citita. Pentru perspectiva, pentru modul in care vorbeste despre emotii, pentru antropologie, in general.
Apropo, fata mea a avut cateva reprize de plans “de eliberare” intre 12 si 18 luni, pe cand ieseau caninii. Urlete neconsolate noaptea, plans din orice ziua. Puneam “Masha i Medved” ziua, iar noaptea… aproape am ajuns sa iau campii. Pana intr-o zi in care nu a mai vrut nici macar Masha, nici macar sa suga (i-am aratat sanul si nimic), urla in continuu si mi se parea ca nu vrea nici in brate. Am pus-o in scaunul de masa la desene si a adormit, intr-un final. La cateva zile dupa, i-au iesit caninii (si a mai facut niste achizitii de vorbire si miscare).
Dupa cursul de “Joc si emotii”, am inteles oarecum ce se intamplase. Acum incepusera sa-i iasa maselele (ii ies de vreo 5 luni). Cand a mai ajuns in punctul “de fierbere” in care nu voia in brate, dar nici pe jos, n-am mai pus nici o Masha, am tinut-o in brate si-a plans cam 45 de minute. Nu voia sa suga (n-am rugat-o si n-a cerut). S-a intamplat intr-o noapte, apoi intr-o seara (dupa o zi cu multe frustrari mici, am numarat eu vreo 12). Pentru mine a fost epuizant emotional s-o tin in brate in timpul asta. Aletha vorbeste despre importanta conectarii cu copilul -sa-l privesti in ochi cand plange, sa te priveasca, ori la noi nu merge. Fie-mea se agata de gatul meu ca de ultimul fir de iarba si cred ca se simte mai confortabil asa. Nici eu nu pot privi pe nimeni in ochi cand plang, nici macar pe mine.

Se prea poate ca dificultatea mea de a lasa copilul sa planga in bratele mele sa vina din: nervi cauzati de oboseala (de ce Dumnezeu mai plange acum???), frustrarile mele acumulate (din oboseala combinata cu “si de mine cine are grija?”) si din greutatea mea de a privi plansul ei (cumva ce simtea mama cand plang). Eu n-am deloc pretentia sa fiu un adult stabil si sanatos emotional, insa copilul are pretentia asta de la mine si are NEVOIA asta de la mine.
De altfel, dupa ce plang, nu ma simt mai linistita, ci doar mai resemnata cu “tre’ s-o fac si pe-asta” sau “te-ai legat la cap, asta e”. Pentru mine, plansul e mai putin terapeutic si mai mult o revarsare de neputinta. Cum nu-mi place sa-mi recunosc neputinta (echivaleaza cu acceptarea ei, deci o resping), ajung intr-o stare contradictorie.
Ca sa ma intorc sa trag mitza de coada, problemele mele cu mine insami sunt cele mai chinuitoare in relatia mea cu copilul meu. Cartile pe care le citesc imi ofera o perspectiva, niste sfaturi, o abordare diferita, dar toate au un numitor comun. Un copil creste cu parintele, asa cum parintele creste cu copilul. E imposibil ca tu, parinte, sa cresti un copil sociabil si increzator in sine, stabil emotional, daca tu respingi o gramada de lucruri la copil. Sapand mai adanc, vei vedea ca le respingi chiar la tine.
Si asta nu e teoria mea. Se citeste in Spock, in Aletha, in perceptele de crestere religioase (la ortodocsi se intalneste des “smerenia”, am inceput sa ma prind de ce se leaga), in princiipile Attachment Parenting, positive parenting, o gramada… Toate “teoriile” astea au ceva in comun – te educi pe tine asa cum vrei sa-ti fie educat copilul.
Daca tu te simti rau dodv emotional si ai nevoie sa te tina cineva in brate, si partenerul vine si te verifica “ai mancat? baut? facut dus? aha, n-ai nevoie de nimic” si pleaca (adica un soi de CIO), cum te simti?

Daca te-a enervat rau seful la munca, cineva ti-a taiat calea masinii si a dat flashuri, liftul nu mai merge, te umfli de nervi si explodezi gasind firimituri de paine prin baie – si copilului de ce nu i-am permite rabufniri din astea?

Daca ai pierdut un document important, la care ai muncit mult si era esential pentru o sedinta importanta, ce face seful? Te ia la bataie? Atunci oamenii de ce-si bat copiii ca au pierdut vreun obiect?
Si tot asa, si tot asa…
Pe aceeasi idee merg postarile din seria gazduita de LittleLucky: Protejati-va copiii!
Aruncati un ochi, mai mult ochi, ca merita.

Ce am scris despre “Plansul de eliberare” – inainte sa citesc Aletha
Apropo, ptr toate mamele care se simt super-nefericite si frustrate cand le plang copiii – dupa cursul cu Otilia Mantelers, adica “Joc si emotii”, am descoperit “plansul de eliberare” si rolul lui. Mult timp i-am bagat tzitza in gura cum dadea sa planga, sau ii distrageam atentia cu jocuri, carti, desene, si era tot maraita.
Nu stiu daca merge cu orice copil sau mama, e doar experienta mea, si-mi raspunde la intrebarea “cum fac diferenta intre un plans si un plans de eliberare?”
Acum, daca incepe sa planga inainte de somn, o intreb de tzitza si, daca nu ma trage de bluza, e semn ca nu de-aia plange (evident, e schimbata, mancata, n-are alte probleme).
Ma tine straaans de gat si plange, apoi urla, se jeleste, iar plange… in timpul asta se incordeaza ca un arc, apoi se lasa moale, dar fereasca sfantul s-o las din brate… E heart-breaking si ma epuizeaza psihic. Dar se pare ca are nevoie de asta – vine mai ales dupa o zi cu multe frustrari.
Acum cateva nopti n-am lasat-o sa planga deloc si mi-a servit 2 ore urlate, in care ma agitam sa-i vorbesc, sa-i arat jucarii. Canci, pana mi-am dat seama ce-i trebuie, doar s-o tin in brate si s-o mangai pe spate si s-o las sa se descarce. O “sesiune” o tine cam 45min.
Marturisesc ca la 1 an nu as fi avut curajul sa fac asa ceva, sa-mi las copilul sa planga atata. Acum sunt mai constienta de frustrarile ei zilnice si/sau nocturne.