A trecut si ultima sesiune din “Joc si emotii”, in care am “invatat” mai multe jocuri. Otilia ne-a rugat sa ne gandim la ce fel de jocuri am dori – ptr adaptarea la nou, pentru cand pleaca mama de-acasa, ptr mersul cu masina, pusul centurii, spalatul pe dinti etc.

Ne-a prezentat  jocuri care incurajeaza stima de sine, jocuri de atentie, jocuri de suflet (ptr copii cu teama de Nou) si multe jocuri fizice, preferatele copiilor de orice varsta. Jocurile stimei de sine le arata copiilor ca e ok sa fie ei insisi si sa se accepte cum sunt. Un joc de stima e oglinda, in care te strmabi cu copilul in oglinda si faceti fetze in timp ce va exprimati emotiile. Sau “Reporterul”, cu intrebari ca din oracolele de pe vremuri, de la  “Ce-ti place sa mananci dimineata?” la “Ce te face cel mai fericit? Dar cel mai trist?”.

Jocurile de atentie sunt pentru mindfulness – pentru atentie focusata (atentia este fixata pe un anumit obiect si presupune filtrarea informatiei in exces) si atentie deschisa (imaginea de ansamblu a mediului in care esti). Un exemplu ar fi “Un alt punct de vedere” – il rogi pe copil sa-si imagineze ca e un paianjen; unde si-ar construi casa, ce ar manca? de ce anume s-ar teme? Mai distractiv: cum s-ar duce un dragon la WC?

In cazul copiilor care se adapteaza un pic mai greu si sunt reticenti la nou, sau doar timizi (ca 40% din copii), sa jucam si niste jocuri de suflet. Tinem un jurnal in care scriem cat de des putem (azi am deschis robinetul, am urcat o treapta spre toboganul cel mare – mici victorii ale copilului); il rugam sa observe schimbarea intre o zi si alta (sa realizeze unicitatea clipei). Chestiile astea par prea avansate ptr un copil de 4 ani, asa-i? Dar copilasul incepe sa fie preocupat de moarte si ireversibilitate de la 3 ani, sub forma copilareasca, desigur. Intrebari gen “cum era floarea azi-dim si cum e seara? deschisa si inchisa” il ajute sa fie constient, sa observe detalii si sa “observe” clipa, trecerea timpului si efectele ei. Ieri ii era prea frica sa se apropie de toboganul mare, azi a urcat o treapta, peste o saptamana poate se va da. A trecut un nor in forma de fluture, nu se va mai intoarce etc.

Pentru cand parintele e obosit si vrea ceva mai linistit – eventual sa “vada” copilul cum se simte parintele cand face ceva – schimbam rolurile! Parintele devine copilul, iar copilul devine parintele care tre’ sa aiba grija de copil. Sau copilul devine bucatarul care gateste ptr pofta parintelui-client.

Jocurile fizice sunt o sumedenie! De fapt, cand eram copii, jucam atatea jocuri si acum imi dau seama ca se pot clasifica usor si cate beneficii ne aduceau! Le jucam in fata blocului, cel mai des, cu alti copii. Ratele si vanatorii, Ionica si borcanele (care ii integra si pe cei mai mici tzanci), matze-ncurcate, Incetul cu incetul se fabrica otetul (joc de tip “Stop”). Nu doar ca jocurile astea ne ajutau sa crestem, sa ne dezvoltam muschii, tendoanele, reflexele, ne ajutau sa si cooperam, sa ne cunoastem intre noi, sa ne dezvoltam abilitatile sociale, de lider, sa formam prietenii, sa ne descarcam frustrarile. Tot prin jocurile astea invatam sa negociem, sa ne rezolvam conflictele, aveam un cod (regulile jocului). Si-mi amintesc ca putin parinti erau de acord cu joaca noastra, preferau sa stam in casa, “sa-nvatam” sau sa ne jucam “frumos”, intr-un loc, sa nu alergam ca transpiram/ne murdarim/cadem/facem galagie. Asa ca multi ieseam “incognito” sau depaseam binisor “limita de timp” impusa. Bineinteles ca minteam ca sa ne acoperim statul mai mult afara – minteam parintii nostri si pe-ai altora, ne acopeream intre noi😀

Cu atat mai important e ptr copil sa vada ca parintii sai se joaca cu el – ii valideaza jocurile, activitatea. Plus ca jucand jocuri fizice cu ei, le aratam ca pot avea incredere in noi, pot coopera cu noi. Ne luam la tranta cu ei si le aratam ca suntem mai puternici, dar ei sunt mai agili (nu folosim toata forta, desigur).

La finalul cursului, fiecare participant a primit de la Otilia o carte foarte faina: Tony Humphreys – “Stima de sine” (ed. Elena Francisc). Un cadou neasteptat. Si o carte foarte challenging, care te pune pe ganduri. Multumim, Otilia!

***
Larry Cohen, autorul cartii “Playful Parenting” (pe care se bazeaza “Joc si emotii”), vine la Bucuresti si tine un training de Playful Parenting. 2 sesiuni de cate 8 ore – wow, nu e cam mult? ma gandesc la cei cu copii mici, greu sa stai departe de copil 8 ore. Totusi, ma gandeam ca poate m-as duce, dar… intervine o chestie pe care am apreciat-o foarte mult la cursul Otiliei Mantelers si care cred ca ar lipsi la trainingul lui Larry Cohen.
Una e sa ai 15-20 de oameni si alta e sa ai vreo 100 (cati cred eu ca s-ar duce la Cohen). Noi, cei care am mers la aceleasi sesiuni, am apucat sa vorbim, sa interactionam in pauze si dupa curs, sa intrebam mai orice ne trece prin cap, sa impartasim experiente si jocuri si trairi ale copiilor nostri (vazute prin ochii nostri). Am auzit multe idei de jocuri sugerate de parinti. Multe intrebari: “e ok ca fetita mea e printesa?” (e ok), nedumeriri: “de ce urla cu ochii inchisi noaptea?” (pavor nocturn?), confesiuni. Fiecare a dat si a primit cte un pic – din el, despre el, despre copilaria lui, despre copilul lui.

Am intalnit oameni cu adevarat interesati de copiii lor si faini si pe langa copil😀 adica nu s-au pierdut cu totul in meseria de parinte. De ex. cei de la Jucariada organizeaza chestii faine, mai era Dana de la UrbanKid.ro, Monica si CasutaCuJucarii.ro
Adica a fost o interactiune foarte faina si productiva dpdv emotional. Or stabilirea unei astfel de legaturi cu multi oameni, chiar si in 8 ore, mi se pare foarte dificila. Sa nu mai zic ca te si obosesti psihic, concentrandu-te foarte mult pe copil – cum se poarta el in anumite situatii, oare ce fel de jocuri m-ar interesa mai mult?
Imi amintesc de “Plans si Tantrumuri” – sesiune foarte utila si foarte provocatoare ptr mine, si care m-a secatuit oleaca. In urma acelei sesiuni am vazut cu alti ochi niste episoade din trecut, cand Irina plangea si plangea, si eram pachet de nervi si plina de frustrari ca nu stiu de ce plange si sa taca odata din gura, ca nu mai supooort! Si cu cat fugeam eu mai mult de plansul ei, cu atat copilul meu ma voia langa ea si urla… si, de fapt, voia sa planga. In fiecare noapte, probabil, ptr cateva nopti. Daca as fi stiut atunci sa descifrez semnalele, nu m-as mai fi temut de “greva suptului” de o zi, de pavor nocturn.
Ok, poate Larry Cohen nu va avea aceasta parte, despre plans si tantrumuri (Otilia a bazat-o pe cartea Alethei Solter – “Tears and Tantrums”). Mie partea asta mi s-a parut foarte utila, indiferent de varsta copilului.
De fapt, ma si gandeam cat de util ar fi fost cursul facut cand era fie-mea foarte mica – i-as fi descifrat mai usor niste comportamente. La fel de util ar fi sa-l refac la 3 ani😀 cand se va duce la gradinita, si incepe socializarea, acomodarea cu educatoarea, programul etc. De altfel, o parte din bogatia cursului a venit din eterogenitatea parintilor – cu copii de la 8 luni la 5 ani jumate. Unii deja au trecut prin experienta gradinitei, altii deja aveau 2 copii. Au pus intrebari si raspunsurile primite cred ca ne ajuta pe toti, indiferent de varsta copiilor nostri.

Deci da, cursul asta merita Big Time si de-abia astept sa inceapa “Rivalitati intre frati” in weekend, sa ma intalnesc iar cu Otilia si cu energia unui grup de oameni ce vor cu adevarat sa-si ajute si sa-si inteleaga copiii.