Prima sesiune – aici.

A doua sesiune – aici.

A 3-a sesiune de “Joc si emotii” s-a concentrat pe plans si tantrumuri, ce sta la baza lor, ce ar trebui sa invatam din plans, de ce ar trebui sa lasam un tantrum pana la capat.

Si a inceput cu o discutie libera despre cum ne simteam, copii fiind, cand plangeam si ce atitudine aveau parintii cand plangeam. Asta ca sa intram in starea de apropiere de copil, sa putem privi cu empatie plansul lui. Apoi cum ne simteam cand ne intrerupeam plansul (voluntar sau sub amenintare). Si cum ne simtim azi, ca adulti, cand plangem.

Va zic, o sesiune din asta echivaleaza cu cateva sedinte de terapie – te deschizi mult mai usor, nimeni nu pune reflectorul pe tine, vorbeste cine vrea/cine poate. Si chiar si cine nu vorbeste, tot se intoarce in el insusi si momentele astea de introspectie sunt foarte utile (fiind cu atat mai rare).

Cam ce simtea copilul de ieri cand plangea, simte si adultul de azi. In cazul meu e valabil. Lipsa unui umar, a unui semn de intelegere sau macar acel “plangi si elibereaza-te” (fara empatie) e simtita la fel ca in copilarie si duce la aceeasi concluzie trista “esti singur si tre’ sa te descurci singur”.
Nu e de mirare ca multi din adultii carora nu li s-a permis sa planga nu stiu ce sa faca atunci cand altii plang, inclusiv copiii lor. Plansul a fost vazut ca ceva “Rau”, ceva nedorit, pentru ca arunca o mare vina asupra parintilor, de unde si bine-cunoscutele “ai motiv sa plangi?”/”iti dau eu motiv sa plangi!”.
Ne simtim neajutorati cand ghemul nostru plange, desi e schimbat, mancat, dormit, jucat. Ok, ii ies dintii, dar de ce plange asa rau? Ok, e obosit, dar de ce plange? Ok, vrea jucaria si nu i-o dau, dar de ce plange? Ok, nu vreau sa-i dau o prajitura, de ce plange asa rau?

De ce plang copiii? Pai adultii de ce plang? Adultii plang mai rar fiindca au mecanisme de protectie, dar si la ei apar probleme daca nu se “elibereaza”, pe termen lung. Depresia e cel mai des intalnita.
Atat plansul, cat si tantrumul, sunt manifestari normale si il ajuta pe copil sa se descarce, sa nu lase emotiile “negative” sa degenereze in complexe sau chiar angoase in timpul adolescentei sau maturitatii.

De ce plange copilul? Raspunsul ar fi ca plange pentru ca are nevoie sa planga, ca sa se elibereze de emotiile cu care nu se poate descurca in interior. Sa scape de frustrari, de suparari, de nervi, de gelozii, de frici, de temeri.
Si din aceasta cauza e FOARTE IMPORTANT sa nu-i taiem plansul copilului, sa nu-l ridiculizam cand plange (“esti baiat mare! sau “uite ce urata esti cand plangi!”), sa-l nu-l amenintam ca plecam si-l lasam singur, sau ca-l batem. E FOARTE IMPORTANT sa-l lasam sa se goleasca, tinandu-l in brate, acceptandu-i emotiile “negative” (cu care nu stie ce sa faca) pentru a-l face pe el sa le accepte si sa le dizolve.

Eu intotdeauna m-am gandit ca cine ma iubeste tre’ sa ma vada in ipostazele cele mai rele ca sa vada daca chiar ma iubeste. Adica: slaba, vulnerabila, plansa, rea, isterica, agresiva. Mi-a fost foarte greu sa las platosa jos si sa-mi arat aceste parti pe care parintii mi le-au repudiat. Credeam ca mereu trebuie sa ma port frumos, indiferent cat de greu (si fals) imi venea, ca lumea sa nu se supere pe mine (si sa ma accepte in continuate). In adancul sufletului, eram convinsa ca nimeni nu ma poate iubi cu adevarat fiindca eram asa “imperfecta”. A fost ciudat sa nu pice cerul pe mine cand am plans in public sau m-am purtat urat cu cineva.

Acceptarea emotiilor asa zis “negative”, acceptarea plansului, a crizelor emotionale, acceptarea lui “NU”, toate se fac in copilaria mica. Daca se sare peste etapa asta, proaspatul adult va avea niste probleme de integrare si acceptare a lui insusi, indiferent daca e constient de ele sau nu. Uitati-va in jur si apoi uitati-va in voi.

Ma uit la oamenii din jur, oameni de treaba, teoretic perfect capabili sa aiba grija de ei = muncesc, mananca, socializeaza, se distreaza. Sunt aceeasi oameni care nu au grija de ei = nu mananca ce trebuie/corect, muncesc fara sa le pese de rezultat, se barfesc si se invidiaza, se distreaza batandu-si joc unii de altii.
Sunt oameni care nu pot sau nu stiu sa refuze o cerere, si isi calca pe inima si fac ceva impotriva dorintei lor, si ajung sa urasca si sa se urasca pe sine.
Sunt oameni care se compara mereu cu altii si nu sunt niciodata multumiti de ei insisi – si transmit chestia asta mai departe copiilor lor, comparandu-i mereu cu altii.
Sunt cam aceeasi oameni pentru care mersul la psiholog e echivalent cu nebunia, oameni care considera depresia un moft (“nu esti deprimata, iti trebuie un barbat/o bataie buna/un copil/sa mergi la preot etc”).

Sunt oameni carora nu li s-au acceptat emotiile. E o linie foarte fina intre a nu iubi si a nu accepta. Poti iubi un copil foarte mult, incat sa-i faci toate poftele, cum se zice (desi mie asta nu mi se pare iubire), si totusi sa nu accepti – sa nu accepti ca plange uneori, ca uneori se murdareste sau e nepoliticos sau mai ia si note mici. Ce conteaza mai mult, ce simte parintele sau ce simte copilul ca ar simti parintele pentru el? Perceptia personala conteaza mai mult pentru sine, deci copilul va simti ca parintele nu-l iubeste decat daca… sau il iubeste incomplet. Il iubeste cata vreme e “bun”, e “cuminte”, nu plange, aduce note mari, are comportament “Acceptat”.

Tantrumul (explozia de lacrimi, miscari haotice, urlete, uneori tavaleala pe jos) e un comportament care sperie orice adult, nu doar pe parinti. Apare pe la 2 ani si e foarte violent ca desfasurare, de aceea e, probabil, cel mai nedorit si ne-acceptat comportament. Totusi, tantrumul este un plans mai “concentrat”, o stare in care copilul a ajuns pentru ca nu s-a eliberat la timp de niste chestii. Si de aceea e foarte important sa nu-l intrerupem, sa-l lasam pana la capat. Intrerupandu-l, il facem sa izbucneasca mai puternic alta data, sau sa fie internalizat.

Plansul si tantrumul – amanate, repudiate, intrerupte, interzise – au ca efect comportamente nedorite: in functie de temperament, copilul ori devine foarte agitat sau chiar agresiv, ori se inchide in el si devine destul de pasiv (comportament pe placul parintilor, care vor culege mai incolo roadele acestei “cumintenii”).

Indiferent de cat de manusi ne-am purta cu copii, de cat i-am asculta si accepta si intelege si iubi, plansul si tantrumurile sunt inevitabile. Ca si frustrarile, si supararile, si nervii. Pentru copil e util sa aiba parte de frustrare din cand in cand, ajuta la formarea unui adult armonios si il pregatesc pentru societate.

Deci ce facem cu plansul si tantrumurile? Nimic si totul. Nimic – sa le oprim (sau fie, putem incerca sa amanam ptr acasa, in caz ca incepe in hipermarket). Si totul – sa le acceptam, sa acceptam NOI faptul ca il ajuta pe copil. Sa nu ne lasam coplesiti de ele, pentru ca e foarte greu sa-ti pastrezi calmul interior in fata unor asemenea revarsari de emotii. Sa nu ne enervam, rusinam, complexam, dramatizam.
Sa iubim in continuare copilul. Acel copil care ne iubeste si cand nu vrem sa-i dam atentie sau suntem suparati. Noi de ce nu i-am returna “favoarea”?

Ce ma macina pe mine e – cum fac diferenta intre un plans de… orice si un plans de eliberare?