E veche zicala “Teoria ca teoria, dar practica ne omoara”.

Citesti in carti, te gandesti, incerci, insa e asa diferit cand cineva vine in fata ta si vorbeste si-ti arata si parca pune cap la cap o gramada de piese dezordonate pe care le aveai in minte.
Avem copil, munca copilului e joaca. Deci ne jucam cu el. Adica ii cumparam carti, jucarii si-l lasam acolo sa se joace cu ele? Sau cu ele si cu fratii lui? La ce i-ar putea folosi parintelui sa se joace cu copilul? Dar copilului sa se joace cu parintele si nu (doar) cu altii de varsta lui? Ce jocuri ne-ar ajuta sa ne apropiem de copil, sa-l cunoastem mai bine? Sa intelegem prin ce trece cand se duce la gradinita, sau la vaccin, sau e pus intr-o situatie noua?

Otilia Mantelers vine si raspunde acestor intrebari si multor altora prin trainingul de “Joc si emotii” – Playful Parenting. Mi-am propus sa ma duc la el oarecum dintr-o toana, mai ales ca era scurt (4 sesiuni, miercuri sau duminica. Avand in vedere pretul (390ron), m-am gandit ca e o toana, de ce as avea nevoie sa-mi spuna cineva CUM sa ma joc cu copilul sau DE CE – pare logic ptr toata lumea ca e bine sa te joci cu el.

Doar ca fie-mea are 19 luni in curand si, de cand era mica, imi tot imaginam cum va creste ea si ne vom juca o gramada, cu plastelina, desenand, sarind sotronul – ceea ce nu putem face asa devreme. Iar cand va avea ea 3-4-5 ani, mami va avea doar o ora-doua la dispozitie dupa munca, si eventual, weekendurile. Si ce sa faci in ora aia mai intai – sa povestesti cu copilul, sa te joci, cum sa afli ce s-a petrecut cu el in ziua respectiva dpdv emotional, nu doar faptic?
Deci ptr mine seminarul asta e cu bataie lunga, de aplicat de-acum si pana va dori copilul sa se mai joace cu mine. Nici o varsta nu e prea frageda ptr a te juca cu copilul si nici o situatie nu poate fi prezentata sau remediata prin joc.

Otilia aplica ceea ce “preda” de cativa ani cu copiii ei, trei la numar – postarile ei de pe blog m-au convins sa ma duc la curs. Si am descoperit ca are o parte practica f. importanta – asa bine ilustrata de Otilia – si ca e o adevarata provocare ptr parinte jocul. Sa-si puna la bataie creativitatea, ideile, talentul actoricesc, curajul (da, e nevoie de curaj ca sa te scalambai, mai ales in public). Sa-si dea jos haina de “om matur si cu capul pe umeri” si sa-si puna o mantie de paj al Printesei, sau un halat de doctor, sau sa devina un copilas care merge la gradinita (si copilul sau e educatoarea – foarte util daca vreti sa stiti cum se poarta educatoarea cu ei).

De ex. mersul la doctor – cu 2 animalute de plus te joci de-a doctorul si pacientul, iar copilul e spectator. Apoi poate fi EL doctorul (adica preia controlul) si tu pacientul si poti sa plangi, sa exagerezi incat sa-l faci pe copil sa rada. Astfel vede ca masurarea/cantarirea/ascultarea inimii nu sunt atat de rele cum isi imagineaza el. Il punem pe copil intr-o situatie similara cu ce va intalni, pentru a-l ajuta cu teama de doctor. (imi doresc sa fi stiut de chestia asta dinainte, chiar si cand era mica-mica; orice bebelus poate sa rada si rasul e cel care ne elibereaza de teama).

Sau, daca a fost muscat de un caine si e acum foarte speriat de caini in general, incercam sa-l scapam de temeri prin joc (terapia jocului). Putem juca un joc in care el sa ajunga sa fie cainele “sunt speriat de omul asta si o sa-l muuuusc” sau “nu-mi plac papucii lui, o sa-i rodrodrod”, parintele facand fetze exagerate “nu ma musca, sunt papucii mei preferati, o sa moooor fara ei”. Sunt jocuri “de rol”, prin care copilul preia controlul asupra unor situatii, asupra altor persoane, si se poate pune in pielea altora sau se poate detasa de emotiile lui.
La inceput, cam orice parinte se simte stingherit si penibil in jocurile de rol, cum ne zicea Otilia ca se simtea si ea (desi n-ai crede, vazand-o cu cata dezinvoltura sare, arunca plusurile si face fetze-fetze :D).

Mai multe info despre curs – aici.

Si ca orice alt lucru in viata, cursul asta de joaca te invata ceva despre tine. Mi-am dat seama ca temerile mele ca Irina nu e asa sau nu face altceva (adica “e normala? e ok?”) se leaga de temerile mele din copilarie si nu numai. Intrebarea corecta nu e “e ok copilul asa? cum ar trebui sa fie?”, ci e “(eu) sunt normala? cum ar trebui sa fiu?”. Old habits die hard.

Sesiunea 2 – aici.

Sesiunea 3- aici.