Of, de ce nu ma invat minte si incerc sa discut altfel cu tine? Sa intru in “normalitatea” pe care o vad la altii – asa a fost, asa s-a facut, asa se face.
Mereu uit de cata atentie ai nevoie. De vorbe bune, vorbe frumoase, vorbe incurajatoare. Ca sa poti continua, ca sa mergi in continuare pe drumul tau.
Uit ca ai nevoie de o ureche empatica, de o ureche ascultatoare, si mereu ma intorc la mine, in mine.
Apoi realizez ca am gresit, ca as fi putut fi mai intelegatoare, si vin spre tine, dar deja esti obosita. Si nervoasa. Si mai putin dispusa sa asculti si sa intelegi. Si mai putin dispusa sa vorbesti.

Aceasta postare nu e despre fiica mea, ci despre mama mea. E usor ilar si foarte ironic ca ma port cu una ca si cu cealalta.
Imi vine in minte intrebarea care trebuie sa fi preocupat-o si pe mama foarte multi ani: si pe mine cine ma asculta? De nevoile mele cine are grija?

And the years are collected
I pray that we are regretless
You and I – the connected
You and I and the blood and the bone