Irina la 17 luniAveam in minte vreo 10 posturi, despre cartile citite mai recent (ultimele 3-4 luni), despre Orange care mi-a suspendat o cartela valida, despre nastere, despre cum m-am retras in mine, despre durerile de spate si multe altele, dar trebuie neaparat sa scriu despre Irina.

Despre cat de mult s-a schimbat de la 16 la 18 luni, in 2 luni grele si cu multe nopti de plans si nesomn, in urma carora au rezultat 4 canini mici si albi. Despre cat de repede ti se schimba emotiile cand esti pe fundul prapastiei, te gandesti sa scrii un roman in care prima pagina incepe asa “Privesc in gaura neagra a revolverului, si singurul lucru dintre vidul tevii si vidul din mine e osul fruntii”, si dup-aia cineva se trezeste si bate la usa, si nu poti decat sa zambesti. Despre cat de frumoasa e viata cand auzi un raset cristalin. Sau cand todlera rade, alearga si se urca singura pe scaun.

Ce frumos e cand iti dai seama cu adevarat de cat de inteligenti sunt copiii… cat de bine inteleg ei gesturile si intentiile si non-verbalul. In zilele astea in care mi-era greu sa tin conversatii si cu mine, d-apai cu altii, copilul meu cel-atat-de-iubitor-de-alti-copii a vrut sa mearga in locuri unde nu erau copii. Sau in ziua in care m-am trezit ametita si soarele era ascuns de nori si nu aveam chef cu adevarat sa merg afara, copilul meu ba a stat pe olita, ba a gasit piesele de remy, apoi a inceput sa caste si s-a culcat mai devreme. Privind inapoi, de multe ori a raspuns emotiilor mele, inconstientului, fara ca eu sa-mi dau seama, si asta de cand era mica.
Chiar si cand am tipat la ea, a venit la mine si m-a strans de picior si am luat-o in brate, pentru ca iata, ea ma iubeste si daca tip, si daca plang, si daca ma port prosteste.

A inceput sa inteleaga ca ma doare uneori cand suge. Pe masura ce eu ma simt mai bine cu viata care creste in mine, si Irina a inceput sa fie interesata de copiii mai mici, face diferenta intre puii de animal si “Bebe de animal”. Ii tot spun ca va veni un bebe si ptr ea, si rade🙂

Dar sa ne laudam si mai mult cu copilul nostru cel istet si vioi: acum alearga, urca si coboara trepte tinandu-se de balustrada, se cocoata pe scaun (suntem 3 care ne batem acum ptr scaunul din fata PC-ului). Prinde foarte repede: i-am zis intr-o zi ca papagalul face Kakadu, a 2-a zi a pus mana pe el si a zis Ca-Ca. Am invatat de bibilica si “pacatpacatpacatpacat”, acum o cauta in carticica special.

Nu e doar copilul nostru, e minunea noastra. Orice om poate face copii, asa e, si probabil multi parinti isi vad copilul asa minunat, si nu mi se mai pare ceva banal sau deplasat sau rusinos in asta. Da, putem face copii si ii putem creste frumos. Asta e misiunea mea!
Ca, peste multi ani, sa am un copil care sa se iubeasca pe sine si sa se bucure de viata pe care si-o face dupa dorinta sa.

Urmatoarele paragrafe au fost luate de aici.
***
Aspectul important ce apare acum este acela că iubirea este o activitate, nu o pasiune, este de fapt practicarea unei puteri umane, şi nu ceva pasiv, e altceva decît doar a fi îndrăgostit.

A iubi înseamnă în primul rînd a da şi nu a primi. Din păcate acţiunea de a dărui este de obicei greşit înţeleasă. Cea mai răspîndită eroare, făcută de fiinţele cu un caracter receptiv, este aceea că a da înseamnă a renunţa la ceva, a face un sacrificiu. Caracterul mercantil este dispus să dea, dar numai dacă primeşte ceva în schimb; să dea fără să primească înseamnă pentru acesta să fie înşelat, iar „a da” înseamnă „a te sărăci”. De aceea majoritatea indivizilor de acest fel refuză să dea. Alţii îşi fac o virtute din „a da”, în sensul că sînt convinşi că fac un sacrificiu, iar acceptarea acestui sacrificiu este considerată de ei ca o virtute. Pentru caracterul productiv însă, „a da” şi deci şi „a iubi” are o semnificaţie diferită; „a da” este cea mai înaltă expresie a puterii. Prin actul de „a da” trăiesc din plin şi mă bucur, acţiunea de a dărui exprimă propria vitalitate. În sfera materială este bogat cel ce dăruieşte mult, nu cel ce are mult. În sfera sexuală, bărbatul se dăruieşte pe sine prin organul său sexual, iar femeia se dăruieşte, deschizîndu-se pentru a-l primi. Dar cel mai important al dăruirii este sfera umană, oferirea a ceea ce e viu în sine, bucurii, gînduri, tristeţi.

Ca aspect superior al dăruirii, fără de care nu poate exista, iubirea este o putere ce produce iubire. Cînd tînărul şi-a depăşit dependenţa de alţii şi a căpătat încredere în forţele sale umane şi curajul de a se bizui pe sine, el capătă şi puterea de a depăşi teama de dăruire şi de iubire.

În afară de dăruire, caracterul activ al iubirii implică încă 4 aspecte:

– Grija pentru cel iubit, care este cea mai evidentă în iubirea mamei pentru copilul ei.
– Responsabilitatea, înţeleasă nu ca îndatorire şi ca ceva impus din exterior, ci ca răspunsul voluntar la nevoile, exprimate sau nu, ale unei alte fiinţe.
– Responsabilitatea ar putea degenera uşor într-un caracter posesiv, dacă nu ar fi însoţită de respect. Respectul (respicere = „a privi la”) înseamnă capacitatea de a vedea o persoană aşa cum este ea; înseamnă preocuparea ca celălalt să se dezvolte pe propriile sale căi pentru binele său şi nu apentru a mă servi pe mine; implică absenţa exploatării. Iubesc pe celălalt aşa cum este, nu aşa cum aş vrea eu să fie. Respectul există doar pe baza libertăţii şi devine posibil doar dacă eu mi-am căpătat independenţa, pot exista fără proptele şi fără nevoia de a domina sau exploata pe cineva.
– Nu poţi respecta o persoană fără a o cunoaşte profund, iar cunoaşterea ar fi goală fără preocuparea pentru celălalt.

***
1.Iubirea este înţelegere şi acceptare necondiţionată a copilului în realitatea lui, nu a părintelui.

2.Părintele are datoria să ofere o identitate autentică copilului. Identitatea copilului este dată de motivaţiile şi raţiunea pentru care acesta percepe că există. Există pentru el însuşi (motivaţia autentică) sau pentru sinele părintelui (motivaţia falsă, cea care duce la gândire şi simţire scindată, iar ulterior chiar la schizofrenie).

3. Părintele are datoria să cultive sentimentul preţuirii de sine a copilului (oferindu-i atenţii pozitive, jucăria dorită în timp util sau o motivaţie reală pentru care aceasta nu i se poate oferi). Exemplu de atenţie negativă: “Nu te duce la săniuş că eşti mic, slab şi bolnăvicios”, “Nu te duce la râu să te scalzi pentru că te vei îneca” , “Ce să-ţi cumpere mama ţie să te faci bine mai repede?”

4. Părintele are datoria să cultive sentimentul datoriei faţă de propria persoană la copil, şi implicit faţă de job şi carieră în perspectivă, observând atent copilul şi investind în înclinaţiile şi aptitudinile lui, nu în direcţia care l-ar putea valoriza pe părinte sau ar putea modifica blazonul familial de care părintele nu este mulţumit.