Pentru prima data cand am inceput alaptarea, am indoieli serioase. Stiu ca alaptatul e natural, asa ne-a facut natura, e firesc, asta ne situeaza printre mamifere.
Stiu ca alaptatul face copilul mai sanatos, mai inteligent.
Stiu ca se creeaza o alta legatura intre mama si copil, una mai puternica si mai de durata, un altfel de atasament.
Stiu ca alaptatul aduce nenumarate beneficii pentru sanatatea mamei, ca scade riscul de cancer mamar+ovarian, ca ajuta sa-si revina mai repede dupa nastere.
Stiu toate lucrurile astea, si totusi…

Copiii pe LP sunt la fel de ok ca cei alaptati. Durerile de dinti pot afecta orice bebelus. La gradinita oricum se imbolnavesc toti.
Alaptam la cerere, sa nu ne pierdem productia, alaptam noaptea, sa avem lapte si mai incolo, ajungem sa dormim cu bebelusii, suntem mereu disponibile psihic si fizic pentru ei, si pentru ce aceste sacrificii?
Cand e asa usor sa faci un biberon cu LP, tu sau sotul sau bunica sau moasa, fie ca ziua sau noaptea; cand e mai usor sa te scoli sa faci un biberon decat sa te trezesti de 10 ori sa mufezi, cand ai patul “al tau si al sotului”, cand copilul doarme 4 ore legate sau mai mult; cand bebelusul de 1 luna poate sta o zi doar cu bunica. Cand “ai timp pentru tine”, sa “iti amintesti ca esti femeie” si sa “fie casa luna, ca de-aia stai acasa”.

Cand alaptezi, esti “vaca de prasila”. De-aia alaptezi, ca “ai lapte”. Nu conteaza ca n-ai vrut sa dai atata ceai/apa, n-ai scos mesele de lapte. Tu ai lapte pentru “e vaca de calitate”, “sunt mari recipientele”, “si tu ai supt”. Degeaba spui ca marimea sanilor sau faptul ca mama ta a avut lapte n-au relevanta. Conteaza alte sfaturi.
Oamenii se informeaza – din anumite surse. Cata vreme medicul de familie te sfatuieste calduros sa dai ceai la nici 10 zile, ca sa se odihneasca stomacul si sa doarma noaptea, il asculti, nu? Doar aceleasi sfaturi le vezi in reviste, la TV, le auzi de la mama/soacra. Si chiar si tu ai crescut asa, si uite ce bine ti-a mers.
Te intorci in patul conjugal, bebelusul nu mai vrea decat biberon in scurt timp, dar uite ce bine doarme! Repede incepem si diversificarea, uite ce bine mananca, vezi daca e la program? Cine-ti spune sa mai astepti, ca doar toata viata lui o sa manance mancare, habar n-are. Doctorul/mama/soacra zice altceva.

Si de ce asculti de alte persoane? Care alapteaza pana la adanci batraneti, de-or sa le mearga copiii la facultate si ele tot or sa alapteze? Au trecut 6 luni, nu mai e de ajuns laptele. La 1 an, e deja apa chioara. De ce s-or incapatana ele sa alapteze? Cand uite ce simplu e cu biberonul… si copilul tau doarme toata noaptea, fata de alaptatul ala care se scoala des. Si nici nu-si lasa parintii sa doarma bine. Ce se tine dupa fusta mamei, sa nu cumva sa dispara ea ca-i jale. Ia sa-l intarce, ca e copil mare, deja merge, cat o sa mai suga?

Daca mai e cumva vreun alt “vitel” pe drum, ce mai curg comentariile. “Alaptezi in timpul sarcinii? Pai faci osteoporoza!”. “Bebelusul din burta o sa iasa mic, asa am patit cu frate-tau!”. “Iti faci rau tie, faci rau fatului si celuilalt copil”. “Du-l la bunici, ca se intarca singur”.

Am obosit. Am obosit sa mai aud replici.
Am obosit sa ma scol asa des. Sa fiu muscata. Sa se mufeze de 10 ori pe zi si de alte 10 ori pe noapte. Sa nu pot dormi decat intr-o pozitie.

Si totusi, cand zambeste asa frumos si cand e asa fericita ca vede sanul, ce sa-i fac? Stiu ca acum are mare nevoie de mine cu dintii astia, ca nu se poate exprima decat tragandu-ma de bluza, dar cu mine cum ramane?
Si ce-o sa fac? O sa fug, cum fac eu cand lumea are cea mai mare nevoie de mine? O sa o intarc si dup-aia o sa ma enervez auzind “ai facut cum trebuia”, “ti-a venit mintea la cap”. Indiferent de ce as intarca-o si as zice, oamenii tot pe-a lor ar crede-o “stiam eu ca ma vei asculta, doar stii ca eu iti vreau binele”.

Si eu imi vreau binele, dar care e binele aici? Si ce fac daca binele meu se opune binelui copilului meu?
In fond, orice parinte vrea sa-si vada copilul fericit. Atunci de ce i-as nega dreptul la aceasta sursa de fericire? Doar pentru ca sunt eu slaba si am momente de “nu mai pot”?

Marti am avut un atac de panica, foarte lung. 30 de minute in care mi-a fost greu sa respir si am plans. De fapt, nu era un atac obisnuit de panica, fiindca nu-mi era frica. Voiam doar sa plang. Sa plang, sa curat tot: oboseala, frustrarea, sfaturile nesolicitate, “vaca de prasila”, sperietura noului bebelus (pentru care nu sunt 100% pregatita). Eram intr-un loc public si nu puteam sa plang in hohote, asa ca ma descarc aici pe blog. E mai bine?
Rational, e mai bine. Mi-am explicat mie niste chestii. Emotional, ramane substratul “si eu ce fac incat sa fiu complet impacata cu mine insami si sa fie cel mai bine pentru copil? (nu ptr toata lumea, da-i naiba pe-ailalti!)”.

Deci continuam cu alaptarea, cat o sa mai pot. Tare mi-ar prinde bine o portie de plans. As vrea sa vad Melancholia.