De cand cu anuntul legat de bebe 2, deasupra familiei noastre pluteste o stafie. Sfantul Graal al familiei extinse: intarcarea Irinei. Dupa cateva discutii mai aprinse cu mama, mai putin aprinse cu soacra si altii, le-am zis ca n-o intarc. Continuam cu suptul. Mi s-a spus ca ma incapatanez degeaba (cat de distractiv e sa te gandesti la o chestie si ori sa ti se zica din start NU, ori sa fii impins la ea – iti taie tot cheful).

Socoteala de-acasa nu se potriveste cu socoteala tot de-acasa. De aproape o saptamana, Irina s-a intors in perioada de bebe (supt toata noaptea si mare parte din zi). Supt cu dureri, cu muscaturi, ce mai, ca-n primele luni de viata. Explicatia ei e simpla: ii ies caninii (de 6 luni!). Si explicatia mea e simpla: primul trimestru, sani sensibili. Si mi-a scazut lactatia. Deci n-am ce sa mai analizez – planuiam sa duc niste lapte la analiza, sa arat ca nu e “apa chioara”.

Dupa cateva sesiuni de tipat una la alta si plansete zdravene de ambele parti, am ajuns la remiza. Incerc sa-mi tin nervii nedormiti in frau. Desi e challenging. Orice opozitie e infioratoare. N-o las sa mearga pe strada, ca pe-acolo merg masinile – UAAAAA. Nu-i dau portofelul sa-l goleasca pe sub canapea – UAAAA. Dar face parte din dezvoltare. Gandul ca e normal si ca trebuie sa treaca prin asta e foarte linistitor. Da un sens lucrurilor. Iar mie imi place cand lucrurile au un sens – si mai ales imi place sa stiu de ce plange si se comporta intr-un fel.

Mi se ia, in schimb, de repetat o data la 2-3 zile ca urla si isi manifesta opozitia, cand mi se pune intrebarea “E cuminte?” si o voce amuzata (buniceasca, evident!) zice “urla? cum urla? de ce urla? inainte nu urla!” (cu variatiunea “aici nu urla!”). Asta pe langa “e un copil cuminte, doarme, nu?”. Daca n-ar dormi, n-ar mai trai. La fel cu mancatul. Ma rog, am eu alergie la “cuminte”. Am fost la un botez si ma intreaba “a fost cuminte?”. Ce-o insemna asta? Daca a stat in colt, lipita de fusta mea? Daca n-a vorbit ceva ce nu trebuie? Ce inseamna cuminte?

Si revin la postarea “De ce iubim” (asa se leaga toate lucrurile)… Iubim (copiii) numai cand sunt cuminti? Cand dorm/mananca/nu plang? Cand nu ne intorc vorba si ne fac mandri de ei? (cu notele lor, cu ratele lor, cu acordul lor de a intarca sau mai stiu eu ce).

O iubesc pe Irina pentru ca e A MEA. Si pentru ca e asa dragalasa, chiar si cand e enervanta. Si pentru ca lucrurile au sens, pana la urma. Slava Domnului, e la varsta la care totul are o cauza. Dinti, rosu in gat, ti-am citit gandurile cum ca te gandesti sa ma tai de la tzitza – toate motive valide sa se agate de mine. Ca nu le vad eu imediat, e alta treaba.
Cand o veni adolescenta, o sa regret zilele astea. Cand o veni acasa trista/bosumflata/plangand/suparata/frustrata etc. de vreun baiat care-i place/fata care-i face zilele amare (sau invers :D), vreun prof “idiot”, un coleg care a facut-o “grasa” sau “slabanoaga”, vreo teorema pe care n-o pricepe, sau (sper ca nu!) ca n-are telefon/aifon ca altii sau nush ce melodie pe mobil… (sa nu radem, si astea sunt motive valide de suparare, i-am auzit pe adolescentii din fata blocului si mi s-a parut funny, pana mi-am amintit ce ma intrist pe mine in adolescenta).

Asadar, continuam cat putem si cum putem. Irina e simpatica. Am io gargauni ca nu se misca mai mult (comparand-o cu verii ei). Ce vreti, comparatia-i boala grea, incerc sa ma controlez, ca sa n-o afecteze cand creste. Dar ma enerveaza cand vine cineva care-mi vede copilul rar si zice “e desteapta” ca a ridicat o jucarie (nu, e normala, daca vrei sa zici ca e desteapta, laud-o pentru ca stie unde/cum sa puna jucaria).
Ah, si mantra cu “e cuminte, uite ce cuminte e, ce usor te intelegi cu ea! nu alearga, nu rupe, nu strica, mananca frumos, cum sa n-o iubesti?”. De-aia o iubesti? Nu alearga ca nu alearga ea de felul ei. Ia du-o afara, sa interactioneze cu altii, sa vada baloane, sa vrea pe strada unde gonesc masini. O mai iubesti cand o incepe sa urle? Cand o sa vrea un pahar, cine stie de ce, si urla pana-l dai, si dup-aia-l arunca pe jos? (gravitatia asta, dom’le, prea functioneaza!). Cand o sa-i dai paharul sa bea apa si ea iti va uda canapeaua, scaunul, tastatura, cartile… (udatul e marea pasiune!).
O mai iubesti cand iti refuza 3 feluri de mancare sau cand schimbi 2 randuri de body+bluza ca da pe ea? O iubesti daca-ti uda covorul cu supa (chit ca tu esti langa ea!) si manjeste scaunul cu mancare?

Ca parinte, o iubesc, da. E conditia sine qua-non a “jobului”. Si incerc s-o limitez cat mai putin, cumva tre’sa invete sa manance si singura, tre’lasata sa incerce. Tre’lasata si sa arunce chestii pe jos (nu sub canapea!), sa se manjeasca, poate refuza mancarea… Poa’sa ma urle noaptea/ziua si sa se agate ca o lipitoare de mine. De-aia sunt parinte.
Cine n-are copii ar trebui sa fie constient ca schimbatul unui scutec cu rahat e cea mai usoara chestie din viata de parinte. Mai greu e cu restul😀 dar sa nu se descurajeze in a face copii, daca-i vrea.

Mai ales, sa nu-i faca din frica si sub presiune. Frica aceea de ë primul copil, nu pot avorta”sau “daca nu acum, atunci cand?”sau “sa intram in randul lumii”. Tre’sa fie constient ca un copil nu cere (doar) resurse financiare si ale inimii, cat o maaare disponibilitate sufleteasca. Rabdare. E important sa lasi deoparte imaginea unui bebelus zambitor si sa fii constient ca samanta aia de om e, de la inceput, un om.
Care-si pune ciorapii in cap, toarna ciorba pe covor si zambeste angelic.

Ma duc s-o schimb iar de haine.