Elizabeth Gilbert – Si am spus “da”; o poveste de iubire (in engleza “Comitted”, un titlu foarte potrivit cartii).

Prima carte “Mananca, roaga-te, iubeste” e auto-biografica, si mi-a placut stilul onest, gentil si asumat al scriitoarei. Elizabeth Gilbert supravietuieste unui divort dureros si se lanseaza intr-o calatorie initiatica, in care sa descopere viata si sa se descopere pe ea. Si sensul ei in viata. In Italia, se deda mancarii si vietii sociale (lots of friends, but no sex) – gusta placerile vietii fizice, apoi merge mai departe. In India, se roaga si mediteaza intr-un ashram – viata spirituala intensa, dar nici aici nu gaseste ce cauta. In Asia, intalneste un barbat alaturi de care se simte indeajuns de fericita incat sa-i dea o sansa iubirii. Iata “Eat, Pray, Love” pe scurt.

A doua carte urmeaza firesc (doar prima a devenit bestseller si s-a facut si film dupa ea, destul de slabut filmul). “Comitted” dezbate problema casatoriei – Liz si Felipe trebuie sa se casatoreasca, altfel el nu va mai putea intra in SUA vreodata. Cum fiecare a trecut printr-un divort, sunt amandoi foarte reticenti. Pornesc intr-o calatorie prin zonele sarace ale Asiei (n-au voie sa intre in State si n-au bani de tari mai bune), pe unde Liz descoase localnicii despre casatorie. Punand cap la cap istorisirile lor cu numeroase statistici si studii despre casatorie, plus experienta ei (si a nenumaratelor femei din jurul ei), creeaza o tesatura interesanta pe care scrie CASATORIE. Si spera ca aceasta tesatura sa-i tina de cald dupa ce-i va spune Da lui Felipe, pentru ca, nu-i asa, “A doua casatorie reprezinta trimful sperantei asupra experientei”.

In esenta, cartea nu e o tocmai o istorie a casatoriei, cat o trecere in revista a casatoriei de-a lungul timpului, si mai ales, a rolului femeii in casatorie. “No woman, no cry” devine “No woman, no marriage”. Desi femeile au mai mult de pierdut din casatorie, dupa cum o demonstreaza studiile, in continuare ele isi doresc mai mult decat barbatii sa se casatoreasca.

Autoarea vine cu o idee interesanta – notiunea de casatorie, cum o intelegem azi, a format-o Biserica prin sec. XIII (pana atunci, erau un soi de conventii civile). Biserica era satula de legarile/dezlegarile diverselor Case Regale, intrucat legarile astea ii cam stirbeau puterea. Si-i slabeau autoritatea in fata credinciosilor.

Initial, crestinismul n-a vazut cu ochi atat de buni mariajul. Sfantul Pavel zice intr-o scrisoare “bine este pentru om sa nu se atinga de femeie” si “Aşa că, cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face.” (de aici).
Dar oamenii se casatoreau oricum, era o forma de acceptare sociala si de gestionare a averilor, de intarire a legaturilor (intre 2 clanuri, de ex), oferea o anumita ordine sociala. Iar femeile inca o duceau destul de bine, bunurile se imparteau la despartire.
In 1215, Biserica incepe sa aiba mai multa grija de viata sexuala a enoriasilor, iar divortul devine interzis. Termenul de “couverture” se aseaza peste femeile maritate – o femeie casatorita nu-si mai apartinea ei, ci sotului.

Autoarea isi face bine lectiile – se documenteaza si sintetizeaza intr-o forma interesanta chiar si pentru ne-amatorii de istorie. Mie, pasionata de istorie, mi-ar fi placut ca Liz sa le fi scris mai in detaliu, dar asta e.

Trecand prin mai multe societati, se observa o schimbare care apare pe masura ce femeia devine mai educata si stapana pe banii ei. Se casatoreste mai tarziu, face mai putini copii. Ceea ce confuzeaza societatea si o schimba, in cele din urma. Dar, chiar si asa, femeia in continuare se sacrifica mult mai mult decat barbatul in casatorie.
Precum se vede in descrierea vietii bunicii scriitoarei, si a mamei ei. Care au ajuns casnice si muncitoare la ferma niste femei educate, desi au apucat sa traiasca cativa ani pe picioarele lor. Si care au ales sa-si dedice viata familiei si copiilor, in loc sa-si urmeze cariera dorita.
Chiar si mama ei, care a prins inceputul feminismului – ca o paranteza, ceea ce era denumit “feminism” pe vremuri, mi se par de-a dreptul “drepturile femeii”! Liz le vede cam asa: Cata vreme o femeie si un barbat lucreaza amandoi, si au un camin impreuna si fac un copil, ar trebui sa aiba grija IMPREUNA de camin si de copil. Dar nu se intampla atunci, si nu se intampla nici acum.

Inca n-am terminat cartea, si sper sa mai tina, e o lectura interesanta. Enjoyable. Dulce-amaruie, cand recunosc greseli pe care le-am facut si eu. Are simtul umorului. Nu discrimineaza, vorbeste si despre casatoriile inter-rasiale si atinge problema mariajului intre cuplurile homosexuale.

Legat de asta, e chiar comica, in vreme ce heterosexualii aleg din ce in ce mai mult sa convietuiasca fara casatorie, homosexualii cersesc dupa dreptul de a fi “la fel de nefericiti ca restul oamenilor”, cum zicea un comedian. Sau, cum spune Liz, probabil ei vor fi cei care sa duca mai departe institutia casatoriei, aceasta notiune atat de flexibila de-a lungul anilor.

Daca cineva e interesat de casatoria ideala, gaseste reteta statistica prin carte (n-o dau).

Spor la citit! le-o recomand celor care vor sa se casatoreasca, celor care s-au casatorit deja si celor care nu s-au casatorit si nici nu vor. Si divortatilor le prinde bine. E o carte pentru publicul larg, intr-adevar, mai ales datorita subiectului. Multe lucruri de-acolo le stim intuitiv sau inconstient, iar autoarea are meritul de a le documenta si pune in scris. Asadar, cred ca societatea per ansamblu ar beneficia citind si luand aminte la ce e prin carte…

Later edit: ma tem ca, totusi, unii o vor considera cam feminista, sau nu vor trece de partea in care Liz spune ca nu-si doreste copii deloc. Vreodata. Altii nu se vor apuca de ea, trecand-o la categoria chicklit sau “Paulo Coelho in fusta” (mi-a venit ideea cand ma gandeam cat de abordabila e cartea, pentru oricine, cam cum sunt si cartile lui Coelho). Spre deosebire de Coelho, Liz nu face alegorii, nici nu spune parabole. O enunta ea niste adevaruri universale, dar de pe pozitia cercetatorului. Si mereu prin prisma experientelor proprii sau ale altora, adica chestii traite pe o piele sau alta.

Nope, it’s definitely not a love story book, although it sometimes revolves around it.