O carte autobiografica despre care mi-e greu sa scriu. E ca si cum un suvoi de emotii s-ar revarsa catre tine, dar controlate si directionate cat de cat. Autoarea s-a chinuit sa-si tina emotiile astea in frau si, pana la urma, le-a cristalizat intr-o carte. Ar fi putut sa nu scrie cartea? Poate ca nu. Mai bine ca a scris-o, a analizat cicatricea, a re-deschs-o si a inchis-o, schimband diagnosticul.

A.M. Homes este fiica unei fete de 17 ani si a amantului ei, mult mai varstnic si foarte casatorit. A fost data spre adoptie unei familii care pierduse un bebelus in urma cu 6 luni. A crescut stiind ca este adoptata, stiind sau simtind diferente intre ea si familia adoptiva, biologia ei si biologia lor. Cand implineste 31 de ani, un avocat ii suna parintii sa-i spuna ca mama ei naturala vrea sa o cunoasca. Si ajung sa se intalneasca (sa se intalneasca, nu sa se cunoasca). Isi intalneste si tatal, care-i promite ca o va introduce in familia lui (dar nu o face). Mentin o legatura artificiala. Dupa moartea mamei ei, A.M. Homes incepe reconstituirea arborelui genealogic al familiei (naturala si adoptata).

A.M. Homes scrie concis. Analiza, luciditate. Analizam, intelegem, disecam. Si, din toate cuvintele astea seci, iese o asemenea bogatie de emotii si stari contradictorii, cumva autoarea te baga in sufletul ei, sa fii partas, dar te si tine afara, in acelasi timp, sa-i fii martor, nu participant.
E o carte de o sinceritate rara. Si e frumoasa. Un pic sfasietoare (doar un pic), un pic amara, incheiata optimist si pozitiv. E ca un grepfruit. Proaspat, diferit de alte fructe (carti), dulce-acrisor, te racoreste, dar gustul de dupa cere un pahar de apa. Si o alta felie de grepfruit.

Ma intreb ce reactie a avut familie ei adoptiva. Daca tatal ei natural a citit cartea. Ce a simtit? I-a parut rau ca s-a purtat asa cu mama ei? Ca a avut un copil ilegitim? Si-a recunoscut lasitatea in sinea lui? In descrierea lui am recunoscut o persoana din trecutul meu, amestecul de curaj cu lasitate cu incosntienta si refuzul de a se privi in adanc si de a-si recunoaste slabiciunea.
Ca de obicei, Bookblog are deja o recenzie remarcabila.

Citatul care m-a convins ca vreau sa am cartea asta si sa o citesc:

“Asta a fost cosmarul Mamei: mereu s-a temut ca o sa vina cineva si o sa ma ia. Am crescut stiind ca era teama ei, stiind ca, in parte, nu avea nici o legatura cu faptul ca as putea fi luata, ci cu primul ei copil, cu fiul ei, care murise chiar inainte de a ma naste eu. Am crescut stiind ca, la un nivel esential, Mama nu avea sa isi permita sa se ataseze din nou. Am crescut cu senzatia ca eram tinuta la distanta. Am crescut furioasa. Ma temeam ca am ceva, vreun defect din nastere, care ma facea respingatoare, imposibil de iubit.”

***
Scriitorul e un alergator de cursa lunga… Singur, singurel. Trebuie sa fie sincer cu el insusi. Altfel va pierde cursa.
Toate ideile care mi se invart in cap, de a scrie una, de a face alta, necesita deschidere mare, expunere, sinceritate. Curaj. Cred ca fiecare pagina scrisa e o bucata din tine – doar tu ai potrivit un nume, ai gandit o intamplare etc.
Nu sunt doar sub influenta cartii lui A. M. Homes (scriitoarea are nervi tari). Imi amintesc si de ce-am citit prin “The making of” al antologiei Steampunk, pe unde povestea Michael Haulica cum a ajuns sa-si denumeasca personajele. Si sa le vada. Te uiti la o balta in apa si vezi cum rasare o poveste. De la un ochi de apa, da.