Iti port cizmele, tata al meu, pe unde trec si pe unde stau, ma intalnesc cu emotii pe care le-ai simtit si tu, de mult… Suntem ceea ce suntem si dilema noastra vine din faptul ca nu stim sa aratm ce suntem fara sa incetam a fi acel lucru.
Daca eu sunt inceata si tu esti rapid, e doar pentru ca ne-am ales diferit domeniile, altfel stiu ca ne-am putea masura puterile oricand. Dar imaginatia, oh, imaginatia asta sloboda si sperioasa, cum ne alearga ca pe niste victime animate de complexul inferioritatii…

Te inteleg, o, tata al meu, mai mult decat mi-as dori, si te urmez, mi se potrivesc cizmele tale, ma cuprind peste tot si inteleg ca nu le voi putea da jos decat anihilindu-ma, dar eu intentionez sa merg cu ele… mult… sa le accept, sa accept ca simt ceea ce simt si sa fiu iarasi impacata cu mine.

Atunci vor deveni cizmele mele si poate fiica mea va purta pantofi.