Pregatesc geanta pentru spital. Cred ca stiu cum se simteau soldatii care plecau de-acasa pentru razboi, stiind ca nimic nu va mai fi la fel dupa. Impachetau haine, cate-o poza, ceva cunoscut.

In geanta mea, singurii cunoscuti imi sunt papucii roz (restul tre’ sa fie, de preferinta, noi si calcate). Niste papuci roz de plastic, marimea 41, in care am varuit, am avut grija de prepelite, am pazit-o pe mama la spital, au fost toata facultatea alaturi de mine, apoi m-au urmat in State, si acum se pregatesc de-o aventura si mai mare.

Simt nevoia de lucruri cunoscute. Daca ar fi mai frig, mi-as putea lua din ciorapi. Fiecare pereche din ciorapii mei are o poveste sau o juma’ de poveste, stiu de unde i-am luat si pe cand i-am purtat. Ciorapii mei au suflet si preferinte, dupa lungime, dupa asortarea culorilor si dupa scop. Am ciorapi de stat de dormit, cu smiley faces, ciorapi de sneakersi, subtiri si scurti si turbati la culoare, ciorapi mai lungi si mai potoliti. Fiecare e cu perechea lui, sunt intacti (poate unii au varful mai tocit). Si nu-mi iau din ei la spital, pentru ca nu are sens pe caldura asta…

Mi-e frica. Mi-a fost frica si de apendicita, dar era o altfel de frica. Nu e doar frica de durere, e frica de necunoscut. Mi-e frica mai ales pentru ca nu e vorba doar de mine………..
But I’m hoping😀