Ai iubit pe cineva vreodata asa puternic, incat iti venea sa-l musti ca pe o piersica sau ca pe o cireasa? Sa fi simtit o posesiune salbatica, care sa te faca sa iei in brate persoana si s-o strangi pana-i paraie coastele? Sa-i lasi semne pe piele ca dovada de dragoste si de bucurie neimblanzita si de mandrie a lumii “fiinta asta e a mea”?
Fiinta cea mai a mea a fost frate-meu, care era al meu mai mult decat era al oricui, si ne iubeam si ne bateam cu iubire salbatica, din cea care lasa cicatrici si vanatai. In adolescenta, am mai iubit pasional, de la distanta, dar n-am indraznit decat sa sfasii o perna substitut. Mai departe, cu cat cresteau sanii si mintea, descopeream ca e mai usor sa fii posesiv decat sa iubesti, totusi n-am mai lasat nimanui semne ca fratelui meu. Am vazut eu ca oamenilor mari nu prea le place sa le lasi semne, nici chiar din dragoste, si ca se simt sufocati daca-i strangi prea tare in brate. Mi-am cultivat tandretea si caldura, sa ajung sa-mi iau in brate iubitul asa cum imi imbratisam prietenele. Dar ah, ce-as musca cefe si gaturi si manute si solduri!
N-am dinti prea buni, dar inca mai pot sfasia piele si inimi si oase.
O sa am un copil. O s-o invat sa muste cefele celor care-i apartin, chiar de-i temporar. Sa le lase in urme pe derma si in suflet, sa simta ca traieste. Si sa-i faca si pe ei sa simta ca traiesc.