Fluiditate si fixare.

Am in cap o serie de planse, fiecare intitulata dupa cate un sentiment. “Bucurie”, “Deznadejde”, “Serenitate”, “Disperare”, “Depresie”, “Ura”, “Pasiune” si altele. Pe fiecare o vad in anumite nuante, cu anumite miscari de pensula. “Bucurie” are un amestec de verde si albastru in partea de jos, din verde se ajunge in galben, care da in portocaliu ajungand la rosu. Totul in miscari fluide, ca o felie de curcubeu. “Ura” e o plansa neagra in mojlocul careia se afla un cerc galben. Peste fondul negru, alearga tuse groase de rosu si de verde, pentru pasiunea si nebunia urii.

Plansele astea imi stau in cap de mult, am culori si pensule pentru ele, dar nu le pun pe foaie. Cumva, odata ce ai asternut niste ganduri sau sentimente undeva, ele sunt prinse in forma aceea, se inchid asupra lor insisi. Disparitia lor din mine inseamna o curatare, dar si un gol. Golul se poate umple cu intelegerea gandurilor, actiunilor si a oamenilor – ceilalti, apoi eu. De aceea, e foarte periculos sa creez un gol cata vreme nu am cu ce sa-l umplu. Oare asa gandea si Mark Rothko cand picta doar cu 2-3 culori?

Am apreciat intotdeauna arta “clasica”, cu mesaj clar. Precum un peisaj de-al lui John Constable. Dar cand eram in clasa a 9-a, diriginta ne-a dus la o expozitie a unei artiste valcene (nu-mi amintesc numele ei). Care ne-a vorbit un pic despre tablourile ei. Ne-a spus ca o parte din ele au fost pictate in urma unor evenimente foarte grele (o boala si o despartire si moartea cuiva drag). Nu ne-a spus si care parte a expozitiei se referea la acea perioada. Intr-un colt obscur se afla un tablou care era aproape in intregime rosu, cu punctulete negre. Ca o buburuza dreptunghiulara. L-am privit doar o secunda, cu gand sa trec peste, si am simtit ceva foarte ciudat. Cumva respingere, ca si cum as fi patruns undeva unde nu mi-era locul, un loc plin de durerea intensa a rosului, cu cateva pete negre de deznadejde, depresie si moarte. Nu ai ce cauta aici daca nu simti si tu. (poate nu) intamplator l-am vazut (fata de ceilalti colegi, care nu i-au aruncat vreo privire), pentru ca treceam printr-o perioada asemanatoare atunci. Plansele negre “Anger”, “Pain”, “Hate” le-am facut in urma acelei vizionari, de care imi amintesc foarte rar. Dar intotdeauna cand imi amintesc, stau in fata acelui tablou si simt aceleasi lucruri. Le tin ingropate, ca si pe Magdalena, pe care n-o voi mai vedea vreodata, si ca pe alti oameni si lucruri de atunci. Au trecut 15 ani. Time to let go for good.