Stiti ce-i aia invidie? Am aflat si eu acum.

E o chestiune de nervi si suparare impotriva lumii si de nervi+suparare+dezamagire fata de mine. Resimtita citind un CV. Combinat cu ceea ce stiu despre persoana din CV, care a ajuns unde isi dorea si cum isi dorea.

Nu-i invidiez pe cei care au calatorit mult, am avut si eu partea mea de calatorii; nu-i invidiez nici pe cei care au trait pasiuni arzatoare sau dragoste nebuna, nici pe cei care-si zambesc tinandu-se de mana sau care duc un copilas in brate.

Nu m-a incercat invidia cand am citit de fosti colegi de liceu, indrazneti si pasionati de ceea ce fac. Sau cand am citit cate ceva atat de fain scris, cum nu as putea eu sa scriu. Sau cand am intalnit cate o persoana frumoasa atat fizic, cat si pe interior, si mi-am dat seama cu amaraciune, cat de inferioara ii sunt.

Nu m-a ros invidia in cazurile astea pentru ca eu cred ca mai am timp, sa calatoresc, sa zambesc, sa ma tin de mana, sa fac copii; nu tin sa fiu in pielea lor, a altor oameni, pentru ca stiu ca pot scrie chestii faine, dupa cum pot deveni mai inteleapta.

Si atunci de ce nu-mi pot explica invidia asta brusca? Poate pentru ca, din punctul meu de vedere, persoana a castigat. Pentru ca, da, a castigat in bataliile pe care eu n-am fost in stare sa le duc, d-apai sa le mai si castig. Pentru ca ma  simt loser. Nu in vreun joc impotriva persoanei, ci asa, cu viata, in jocul vietii.

A trecut. I’m no longer sorry, it’s good that you won.

I still have the Halo.