“Arta conversatiei” m-a vrajit in adolescenta tarzie. Cum o deschid, ajung sa citesc macar un capitol, sa alunec in lumea aceea..

Numai gandindu-ma la ea imi vine sa scriu in fraze lungi, gen:

“E ceva proustian in modul in care personajele aluneca in timp si din timp, cu amintiri lungi de un sfert de carte; in modul in care se intrepatrund, fara nici o sfortare, copilaria timpurie cu ganduri ale maturitatii, cum oameni intalniti pentru o saptamana lasa impresii adanci, ca un deget intr-o coca moale; toate astea  – asezonate cu un vocabular viu, alternand intre livresc si popular. Vocabular asezat in vorbele Sanzienei Hangan, adevarat model de integritate etica si morala, un fel de Sibila Delfica printre celelalte personaje,  caracterul ei fiind o ilustrare a faptului ca, oricat de mult ne-am dori sa existe bine si dreptate si oricat de rigurosi am fi cu noi si principiile noastre si cu lumea, greselile sunt inerente, iar inteligenta e mult prea expusa nefericirii in fata actiunilor si gandurilor celor mai putin integri.

Urmarea acestei carti este “Arta compromisului”, scrisa in acelasi stil, dar cu mult mai putin fler, de vreme ce o juma’ de carte doar introduce personaje, si m-am pierdut la un moment dat in toate acele nume, prea putin creionate pentru mine, dar pe care parintii mei le-ar fi simtit imediat (pentru ca ei au trait in si sub comunism si recunosc secretarul sus-pus, oportunista de rezerva, vanzatoarea “care face rost”).

Asa cum prima carte se amesteca in razboaiele mondiale si in comunism – care ofera cadrul de desfarurare pentru relativ putina actiune a cartii, aceasta a doua carte se concentreaza mai mult pe descrierea comunismului – si efectele sale asupra oamenilor, alaturi de Revolutie si urmarile ei. Ca fir cronologic mi-a fost mult mai usor s-o urmaresc, mai ales ca am fost contemporana cu unele evenimente, dar parca s-a pierdut din profunzimea si culoarea scrierii. “Arta compromisului” e o carte trista, lucida si indoita, fiindca sufletul cartii nu mai e Sanziana Hangan (secondata in prima carte de umbra mamei ei), ci e chiar sufletul Romaniei, rupt si indoit dupa razboaie si corupt complet dupa Revolutie.

Analiza lucida si destul de rece face cartea si mai sumbra – argumentele Sanzienei in fata decaderii celor din jur sunt logice si pertinente, dar cui ii pasa? Tind sa-i dau dreptate acestei fiinte cu gandire “invechita”, care considera un esec al ei, ca mama, faptul ca fiicele ei au ales sa paraseasca pamantul ingrasat de sangele bunicilor lor. Spiritualitatea si politica se amesteca uneori, dar Sanziana nu face politica, ea doar observa, ca un actor fara replici, obligat sa fie pe scena. E trist si modul in care as putea spune ca a decazut stilul dnei. Vulpescu, sau poate nu, nu a decazut, doar a facut un compromis cu stilul dansei de a scrie, l-a sacrificat in favoarea unei cronologii mai usoare si pentru integrarea cat mai multor personaje, pana a ajuns sa semene cu o maioneza taiata, tocmai din cauza dorintei de a o lega cu cat mai multe oua.

Ciudat exemplul maionezei? Limbajul cartii e neaos, ca si in “Arta conversatiei”, dar deja e mai subtil urban-jargonesc. Ceea ce ma deranja la personajele Rodicai Ojog Brasoveanu m-a deranjat si aici – si anume faptul ca toate personajele au acelasi vocabular, desi unele, precum Sanziana, vorbesc mai rasarit, pentru a sublinia discrepantele dintre o educatie sau alta si pentru a ajunge mai usor la cititor, dar uniformitatea aceasta a cuvintelor indica mai degraba o imaginatie mai restransa. Inca un compromis.

Insa un compromis, ca toate cele ale cartii, facut cu arta. Ma bucur ca am avut ocazia sa citesc aceasta carte, prin bunavointa lui Weegee, intrucat finalul din “Arta conversatiei” parea prea hollywdian pentru a fi veridic. “Arta compromisului” finalizeaza cu succes povestea unui personaj care nu inceteaza de a fi veridic. Si international, in ciuda dorintei autoarei de a sublinia radacinile ei. Sanziana, iubita locotenentului francez sau Melanie din “Pe aripile vantului” apartin aceleiasi specii de luptatori cu o constiinta inalta care nu fac compromisuri, si pe care viata ii poate infrange, prin moarte sau plecari, dar nu le ia demnitatea.

Voila. Nu pot sa nu ma gandesc la Sanziana fara a nu umple o pagina despre ea.

Personajele din carti sunt mai vii decat oamenii, nu-i asa? Pacat ca doar uneori…