Today’s gonna be a weird day.
I’ve already felt defeated twice.
Interview tonight – tell us about your non-existent scripting talents.
On the other hand, here I’ll never be seen or appreciated more than a composer monkey (i get smth from here and compose it with smth from there).
But scripts are here, and would be there as well.
My heart says “stay some months more, don’t hurry”.
Probably.

~~~ * ~~~

deep trust issues.
one can respect without trusting? yes, i think it can.

Carla’s Dreams – Te rog (Official Video)

~~~ * ~~~

si ceva mai vesel si mai frumos:
Dmitri Shostakovich – Waltz No. 2

~~~ * ~~~
si ceva mai scary, precum fostele mele task-uri de diverse tehnologii microsoftiene :)
Prokofiev – Dance of the Knights

~~~ * ~~~
si de-abia astept sa fie miercuri, sa ajung in refugiu, sa desenez in nisip si sa-mi desert mintea.
si visul cu girafa.

Last January was grey, deep, dark grey. Because of work.
This is less grey because of work, and more grey because of other stuff.

I’ve recently written a post about loving myself.
I somehow love myself – my mind, my soul, my body. I’m not proud of everything, I still criticize many things at me. Yet I’ve started paying more attention to me. To my physical appearance. Since October, I’ve worn a skirt 6 times. Got nice shoes. I’ve recently bought lipstick and used it in some days. I keep track of what I’m eating more than I use to do it.

But it’s not enough, YET.
[paranthesis: many of my struggles, both personal and at work, are invisible to people, who sometimes consider I don’t do anything]

Because for some people it was never enough, now it’s very hard for me to reach the “enough”. Yet now these changes are enough. For more changes, next month and the next months and so on.

My belly is big, round and fat. It was always round and big (but not that fat). My belly is a remembering of the things that scared me, terrorized me in the last years, of my failings and victories. My belly is also the cemetery of my emotions – fear, anxiety, concerns, worries – they are all a huge void in my stomach. I used to eat to fill that void. Eat chocolate, sweets, or chips and spicy almonds. All to get me to a comfort zone, or to avoid having another anxiety attack, or a dreaded panic attack.
For someone who keeps calm most of the time, what I have written here is SF. But it doesn’t matter. That is how I am – easily stressed. That i how I have behaved – eating to feel less stressed. It didn’t change overnight and I didn’t change this behaviour completely.
My belly will not disappear over night. My belly is still a very important part of me – I gave it the power to protect me. I didn’t let it own me. So it doesn’t bother me that it has grown up so much. Because I know it’s transitory.
My belly will start disappearing when the reason for protection will have disappeared. That, plus sport and a balanced diet. In 1 or 2 years, my belly will not look like this anymore.

And my life with you will probably be much different.

In the meanwhile, I am still mourning. Some people come into your life for a season, a reason or a lifetime. And I think there was a big reason in your case.

Braveheart soundtrack (especially 0:42)

Ludovico Einaudi – Una mattina
si, desigur, EInaudi – FLY

This pain
In my brain,
In my limbs,
In my heart…
I don’t want it to go away.
I’m afraid its leaving would make me less human,
Less complex, more prone to evil. More prone to unthinkable actions.

Culeg firimiturile de atentie de la masa altora. Imi doresc sa fiu si eu in centru, cu ceilalti atenti la mine. In acelasi timp, sunt constienta ca nu se poate, nu se mai poate, nu as mai avea cum sa am parte de atentia AIA pe care mi-o doresc, mi-o doresc si, in acelasi timp, ma sperie rau…
Mi-am cumparat 4 rujuri care sa-mi faca buzele rosii, extrem de rosii, cele mai rosii. Ma dau cu ele doar in casa, ma privesc in fata oglinzii si stiu ca n-as avea curaj sa ies asa pe strada. Sau sa merg asa la munca. Ca sa nu fiu considerata bitch. Bitchy. Sau ca sa nu se uite lumea la buzele mele – dar atunci de le-am mai rujat asa intens?

INFP e acum la limita cu ENFP.
Ce vreau? NU STIU CE VREAU. Vreau ca lumea sa fie fericita sau nu, sa fie impacata cu sine, dar atunci oamenii nu vor vrea sa devina mai buni. Vreau ca eu sa devin un om mai bun, vreau sa am controlul asupra vietii mele, sa nu ma mai simt ca o minge aruncata in spatiu, care se roteste haotic si greu de la o zi la alta. Satelitii mei cei mici si dragi acum au inceput sa-mi patrunda in vise, si nu ma mai pot gandi la scenarii lugubre. Pur si simplu m-am obisnuit atat de mult cu prezenta lor, cu trupusoarele lor micute si frematatoare, si mintile intrebatoare, incat parca… parca… parca le-as sti de mult timp.

M: Tu de ce te-ai nascut?
Si ce sa spun… ca sa invat niste lucruri pe lumea asta, ca sa cunosc niste oameni. Si ca sa le am pe ele.

What I like:
– meet new people and find out things about them, discover them

‘Cause we’re all skies full of stars (Coldplay – Sky full of stars)

I have to say Goodbye to you,
You, that I haven’t even known yet.
I have to say Goodbye to you,
No matter how well I wanted to know you.

So Goodbye to you, my heart will cry a little, my heart will smile and rejoice over a decision that I myself have taken. Because I take decisions with my heart and it’s not a sin. It’s an important part of me and this is how I am.

Mika – (No) Happy ending

Arrival Of The Birds & Transformation by The Cinematic Orchestra

Am avut un vis/gand aievea. Un perete jumatate galben stralucitor in stanga, jumatate gri stralucitor in dreapta. Iata cele doua fetze ale depresiei mele, mi-am zis. De ce ar reprezenta culorile astea starile mele? Nu stiu. Imi plac si nu am nicio haina in culorile astea.
Am vorbit ieri/azi cu doi oameni care ma cunosc de ceva vreme si fiecare mi-a spus ca nu a vazut schimbari in mine, la mine. M-a inflamat chestia asta, m-a enervat, m-a intristat si apoi m-am gandit mai profund – daca au dreptate? Daca chiar nu m-am schimbat? Sau toate schimbarile sunt de suprafata? Sau am dat in cealalta extrema?
M-am intristat pentru ca am simtit iarasi “presiunea schimbarii” – schimba-te si te voi iubi, fii altfel si te voi accepta, fii ca X, revino-ti! M-am si bucurat pentru ca asta ar insemna ca miezul meu nu a fost atins. Apoi, iarasi, intrebarea chinuitoare: daca miezul meu a ramas acelasi, si eu nu m-am schimbat, si in continuare simt atata durere, inseamna ca e ceva gresit cu miezul meu, cu mine? Sau gresit e faptul ca nu ma schimb (suficient de repede, suficient de bine) pentru ca NU VREAU sa ma schimb?

Schiller & Moya Brennan – Falling

Am citit acum un articol care m-a atins foarte tare. Rusinea e unul dintre stalpii caracterului meu. Si eu m-am simtit urata, ca nu merit, ca nu am nicio putere, ca lumea ar fi un loc mai bun fara mine, ca persoanele apropiate te ranesc cel mai tare. Si ma intreb si eu daca partea aia de schimbat nu e tocmai partea care m-a salvat. Partea masochista din mine, care se lasa calcata in picioare, dar era bataioasa pentru altii, partea imaginativa, care fugea de realitate si idealiza tot ce putea.

De ce, de ce imi ceri sa renunt la mine? As fi si mai nefericita decat sunt acum daca as face asta. Da, deseori sunt mai mult nefericita decat fericita. Dar traiesc, traiesc cum pot, TRAIESC. Si sunt eu!

Dar rationalul din tine nu poate intelege cum de o parte care otraveste poate sa si sustina.
E ca la unghia mea ranita – as fi putut sa tai o bucata de deget, sau sa fac sa-mi fie iarasi smulsa, dar nu vreau asta – pentru ca POT trai asa, pentru ca nu ma simt imperfecta asa. Pentru ca intr-o zi se va face bine. Iar daca nu se va face bine, care-i problema?

Si ce daca nu ma iubiti voi asa si iubiti imaginea din capul vostru?
Invat greu ca viata e un contract pe termen lung (da, prea mult timp am gandit pe termen scurt si foarte scurt). Si invat ca sunt lucruri cu bataie lunga, foarte lunga. Poate si schimbarea mea e un proces din asta. Nu ati vazut nimic in 2 ani, in 5 ani, in 7 ani. Dar nu voi trebuie sa ma iubiti, in primul rand. Ci eu. Sa ajung la 35 de ani incepand sa ma iubesc. Sa ajung la 40 de ani iubindu-ma. Sa ajung la 50 de ani iubindu-ma mai mult.
Si cum as putea face asta mai bine, decat permitandu-mi sa ma integrez in mine? Permitand acelei parti care m-a ajutat sa supravietuiesc sa se dizolve in mine?
Cum m-as putea iubi taindu-ma pe jumatate, aruncand la gunoi ceea ce m-a tinut in viata? De ce sa nu ma salvez eu singura?
Poate ca unii pot asa, dar eu nu pot. Si nu VREAU.
Asa sunt eu. Habar n-am de ce exista pe lume oameni ca mine. Cu inimi bune si cu fapte mai putin bune. Dar exist. Exist.
Si ar trebui sa incetez sa ma justific pentru ca exist. Exist. Pur si simplu exist.

Dupa ce voi integra asta, voi putea sa si devin.

Ludovico Einaudi – Divenire

P.S. I know you wanna help and all you do or say is to help me. But many times, I need acceptance more than help. Peace.

Depresia post intarcare. Exista asa ceva, da. Si incerc sa ma conving ca e vorba doar de asta, pentru ca a venit asa brusc, pentru ca nu ma asteptam sa fie asa neasteptat, pentru ca ma gandeam ca va fi altfel.
Dar, oricat mi-as spune ca e doar un dezechilibru de oxitocina si prolactina in capul meu, stiu ca nu e doar asta. Laptele meu s-a pierdut dupa un atac de panica pe care l-am avut dupa un semninat de Management al Stresului (ironic, nu? m-a stresat rau seminarul ala). Nu mi-am dat seama imediat ca nu mai am lapte, ma enerva ca M insista sa suga si era mai dureros de cat de obicei. Dupa cateva zile, am realizat ca s-a dus, s-a dus, s-a dus… Dupa 5 ani in care alaptatul a fost o constanta zilnica, uneori chinuitoare, uneori linistitoare, a disparut complet. Laptele ramane in sani si cate 9-12 luni dupa ce copilul e intarcat, asa am aflat de la LLL si de la alte femei cu mai multa experienta. Numai la mine a disparut – puf! – ca si cum nu ar fi fost niciodata acolo.
Nu mai era el mult lapte, dar era… dimineata si seara, era acolo. M-a socat cumva disparitia asta brusca. E a 2-a oara cand corpul meu ma tradeaza asa brusc, prima oara fiind cand m-am operat de apendicita. Psihicul meu somatizeaza lent si sigur.

Laptele a disparut, dar lucrurile care au dus la disparitia lui sunt acolo. Oooh, si cat de puternice sunt. Frica, frica asta imbecila, idioata, fara sens. Deznadejdea, care ma face sa vad totul fara sens. De fapt, ce sens au lucrurile? Ce sens are existenta mea? Ce sens a avut vreodata? In afara de a marca (mai mult negativ) cateva vieti din jurul meu? Acum am copii si lor clar le marchez existenta, indiferent ce as face si cum m-as comporta. Si disparitia mea le-ar marca si mai mult.
Problema cu copiii e ca orice gest, orice vorba ii poate influenta in cele mai neasteptate feluri. Din chestia asta pot iesi niste carti nemaipomenite, precum “Orele” lui Cunnigham, sau niste atrocitati incredibile, precum faptele lui Hitler sau Stalin.
E o responsabilitate foarte mare pentru mine, o persoana care fuge de responsabilitati.

Dar e destinul pe care l-am ales… inconstient, ma pun in situatiile cele mai dificile, ma simt atrasa de oamenii cu care mi-ar fi cel mai greu. Ma duc spre personalitatile care au lucrurile care-mi lipsesc mie si ajung sa-i urasc sau sa-i dispretuiesc pentru asta. Pentru ca tin lucruri ascunse de mine, sau nu-mi dau ce-mi doresc eu tare mult.

Sa si zambim: noile mele culori preferate sunt gri si maro. Maro-roscat si gri stralucitor. Da, culorile alea pe care le-am detestat atatia ani. Cateva saptamani la rand am avut o strafulgerare sinestezica cand mergeam la baie, de parca corpul meu ar fi secretat feromoni gri, gri stralucitor – un miros vag de petrol uleios, asociat unei stari corporale. Prima oara am avut impresia ca e un miros tipic baii, dar nu, venea de undeva de undeva din corpul meu. Gri, gri stralucitor pe degetele mele, ca o vopsea care asteapta sa se aseze pe pereti. Pe peretii interiorului meu, pe peretii craniului meu.
Si ieri am stiut. Dupa cateva zile groaznice, in care as fi vrut sa ma ingrop sub o patura, sau sub pamant, si sa nu mai aud, sa nu mai vad, sa nu mai simt nimic, am stiut. Ca a venit iar. Patura verde s-a dat la o parte si patura gri s-a intors. De data asta e gri, gri stralucitor. As putea s-o numesc “depresie post-intarcare” si sa incerc sa fac rost de oxitocina (hormonul ala care se secreta la hugging, kissing, cuddling). Providerul meu principal de asa ceva e deja plecata, si a crescut. Deja nu mai vrea atata in brate, sau sa fie pupata, mangaiata, mancata. Al doilea provider vrea uneori, cand vrea ea. Poate de-asta ma gandeam acum 2 luni la bebe nr 3, se secreta multa oxitocina la nastere, la initierea alaptarii, si ar fi un bebe numai bun de cuddling. Iar perioada sarcinilor a fost foarte faina pentru mine.

Acum stiu ca nu mai e cazul. Poate nu va mai fi vreodata. De sarcina, de alaptat, de bebe mic. De imbratisari neasteptate si sarutari necerute. Copiii le ofera neconditionat, adultilor trebuie sa le ceri. E ironic ca, pe masura ce inaintam in varsta, primim si daruim tot mai putin din lucrurile de care avem nevoie la fel ca in tinerete.

So yeah, the future is gloomy. Nu mai sunt umbre fumurii alergand, e un perete de gri stralucitor, compact, opac. Nu am ce sa vad prin el pentru ca nu e nimic de vazut. Peretele acesta va fi fundalul pe care se vor proiecta anii viitori.
Toate lucrurile pe care nu le-am invatat la timp se revolta, asa cum se revolta si corpul meu. Am 32 de ani si jumatate din dintii mei nu sunt ai mei. Am 32 de ani si am oase in picioare. Am 32 de ani si destinul meu e pecetluit cu o piatra mare, pe care o voi cara in spinare oriunde m-as duce si orice as face. Ar fi trebuit sa ma gandesc la lucrurile astea inainte de a face copii, dar nu m-am gandit suficient de mult. Si chiar daca ma gandeam, de unde sa stiu ce se va intampla?

NIN – The great below
NIN – Everyday is exactly the same

Everyday is exactly the same
There is no love here and there is no pain

I wish there was no pain. But it is.
Well, e Craciunul, o alta perioada din an care sper sa treaca cat mai repede.

Cat despre mainile tatalui meu, alta data…

Daca ma iau dupa ce a scris Jo, in martie ar trebui sa fie mai bine.

P.S. interesant cum depresia si-a schimbat culoarea 

 

Adults in therapy fall in love more seldom, because they know themselves better. So they look less for approval, or sympathetic ear, they become less of an emotional vampire or learn how to stay away from them.

As for me, I keep dreaming and I don’t think I will ever fall in love again. But hey, if I work really hard at loving myself, I might fall in love with me :)

Garbage – When I grow up.
Gheorghe Zamfir – The lonely shepard

Tot INFP/ENFP.

panic attack incomingggggggggggggggggg

smaller kid gone
5 days until 16.12, which was a really bad day last year
no finishing task until Monday
little knowledge and no one that knows better
one person knows some stuff and that person wants to go

fuck fuckity fuck fuck fuck fuck

why am i still expecting an adult to come and tell me what to do?

nice song Basshunter : Now You’re Gone

https://xelomon.wordpress.com/2009/08/18/marry-or-no-to/

Uneori intuitia mea se auto-depaseste.

_________________________________________________________

In continuare e dificil sa fiu femeie, nestiind prea bine ce inseamna sa fii femeie (femeie, nu mama, nu sotie, nu colega, nu fiica).
Nevoile pot fi de sex feminin sau masculin? Si de ce vulnerabilitatea e considerata o trasatura feminina, iar virilitatea, una masculina? Sau e doar o conventie, ca la matematica: ce e moale si slab si flexibil = feminin, ce e tare si rigid e masculin?

Daca impaci in tine partea feminina cu cea masculina, ajungi sa nu mai ai nevoie de cineva de sex opus?
Daca nu le impaci, traiesti dependent de cineva de sex opus?

“Teoria King Kong” a Virginiei Despentes merita recitita.

The Nth post that I write these days. After the #Colectiv tragedy, after my own little tragicomedies.
Everything seems so pointless. I’m tired, nervously tired. My body would run, my body has to stay still. My mind…

Hello, can you hear me? 7 years younger me…
I’m in California dreaming about who we used to be
When we were younger and free
I’ve forgotten how it felt before the world fell at our feet
It’s no secret that the both of us
Are running out of time
There’s such a difference between us
And a million miles

Hello from the outside
At least I can say that I’ve tried
To tell you I’m sorry for breaking your heart
But it don’t matter, it clearly doesn’t tear you apart

Adele – Hello
Naughty Boy – Runnin’ (Lose It All) ft. Beyonc√©, Arrow Benjamin
Years and Years – Take shelter
Florence and the Machine – Delilah

if i lose myself, i lose it all
that’s what the words say
i know that – i don’t know anything, anymore
little hands and little feet
keep me awake and alive and aware
the rest is pain.

i don’t believe you
and i don’t trust you anymore.
but it’s hello from the outside
how can i get back there inside?

i chose to trust you to trust myself.
such a long time ago.
i feel i don’t breathe enough.
not with you, not with them.
alone is more peaceful.
and i’m always alone, surrendered by people.

the place where i wanna be most is home.
and home is the place where i’d run away from.

cineva cu care sa fugi de acasa era numele cartii.
niciodata n-am avut pe cineva cu care sa fug de-acasa.
si nu am vrut sa fug de acasa. nu am vrut.
si nici acum, nu sunt in stare sa fug de acasa.
pentru ca stiu ca oriunde m-as duce,
tot in mine m-as trezi. cu inima rupta in 3.

si atunci…
if i lose myself, i lose it all.
i lost myself so many times, and yet i am here, everytime.
i don’t lose myself well enough :))

i am not a hunter or a huntress. i am a prey. running from place to place, waiting to be captured to be relieved.

Blog Stats

  • 158,200 hits

Archives

February 2016
M T W T F S S
« Jan    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
29  
wordpress counter
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 48 other followers