Multe drafturi peste care nu ma voi mai uita vreodata.
Multe melodii pe care nu stiu daca le voi mai asculta vreodata.
Multe mirosuri pe care nu le voi mai simti vreodata (pentru ca mi s-a atrofiat mirosul).
Multe carti pe care nu le voi mai citi vreodata, pentru ca le-am uitat titlul sau autorul.
Multe locuri in care nu voi mai ajunge vreodata pentru ca li s-a dus vremea.0
Multi oameni pe care nu-i voi mai vedea vreodata si probabil e mai bine asa.

Multi oameni lasa in spate, in trecut ceea ce a fost. Ei privesc in prezent si in viitor.
Eu sunt sucita, si melancolica, si nostalgica. Si ce daca? Nu e nevoie sa fim toti la fel.
Diversitatea e buna. Diversitatea este buna. Si daca eu nu sunt complet fericita ancorata in prezent, e treaba mea si a sufletului meu. Fara de care nu se poate.
Oricat de inteligenta si de ascutita ar fi o minte, e doar o minte. Suntem mai mult decat “o minte”.

getting more comfortable with what I cannot have
with what I had and I had lost
or what I had and let go

I dreamt you some nights ago. The old you. You rarely scared me, perhaps I saw you as too soft for me.

The first panic attack. I had it when I was 10. In the Black Cat night. I didn’t know what it was back then. I just knew I had to run away from there, even with the price of leaving my little brother behind. That was a terror I felt only a few times in my life. Without any control of the situation, at the mercy of humans that wanted to do bad things to me. So I have fought – that was a moment when I could do it. I spilled their blood and I ran away faster than I ran in my life.
And when I got home, I cried and lost my breath, and cried for help and asked for my parents to come and rescue me from that place. Although I had already mastered the art of crying without sound, I shouted from the top of my lungs, as I should have shouted at those humans, but I was too afraid.
Fear, fury, anger, rage, terror, why me, why me, why they, they were supposed to be my friends. And my relatives as traitors, they wouldn’t help me at all, they left me there. And my grandparents traitors, they didn’t tell me what would happen there, just threatened me. And my parents traitors, they left me there promising they’d come back. And my brother that had run away. Nobody will protect me but myself. I don’t trust anyone anymore. I don’t believe anybody loves me anymore.


And that was the Night of the Black Cat. They called me the Black Cat afterwards. I had broken another child’s nose and hit many of them.
I got punished not to leave the courtyard for the next 2 weeks.
The attackers? Nothing happened to them, other than bruises and that broken nose.
23 years gone by and I still hate one of them bitterly. Whenever I saw him, the terror and rage came back to me. The fear, the disgust. I wanted to kill him. I wanted him dead after I found out what would have happened to me if I hadn’t run, what happened to other girls in that same place.
Humans are humans that become animals so quickly.


Incet, incet, se va cauteriza trauma asta.
Si intr-o zi n-o sa-mi mai fie teama de barbati.
Si voi avea eu propriul meu fiu. O parte din mine va fi libera:)

Priveste, mama, intr-o zi
Voi elibera acest neam din povara fricii
Incredibila frica de masculinitate
Aia pe care o etalati voi prin toti porii,
Voi, femeile, care puteti, care faceti, care sunteti
Mai barbati decat barbatii vostri.

M83 – Oblivion (feat. Susanne Sundfør)

Oblivion. Aia va fi noaptea pisicii si atat. Noaptea in care nu voi mai fi nevoita sa lupt.

Today’s gonna be a weird day.
I’ve already felt defeated twice.
Interview tonight – tell us about your non-existent scripting talents.
On the other hand, here I’ll never be seen or appreciated more than a composer monkey (i get smth from here and compose it with smth from there).
But scripts are here, and would be there as well.
My heart says “stay some months more, don’t hurry”.

~~~ * ~~~

deep trust issues.
one can respect without trusting? yes, i think it can.

Carla’s Dreams – Te rog (Official Video)

~~~ * ~~~

si ceva mai vesel si mai frumos:
Dmitri Shostakovich – Waltz No. 2

~~~ * ~~~
si ceva mai scary, precum fostele mele task-uri de diverse tehnologii microsoftiene:)
Prokofiev – Dance of the Knights

~~~ * ~~~
si de-abia astept sa fie miercuri, sa ajung in refugiu, sa desenez in nisip si sa-mi desert mintea.
si visul cu girafa.

Last January was grey, deep, dark grey. Because of work.
This is less grey because of work, and more grey because of other stuff.

I’ve recently written a post about loving myself.
I somehow love myself – my mind, my soul, my body. I’m not proud of everything, I still criticize many things at me. Yet I’ve started paying more attention to me. To my physical appearance. Since October, I’ve worn a skirt 6 times. Got nice shoes. I’ve recently bought lipstick and used it in some days. I keep track of what I’m eating more than I use to do it.

But it’s not enough, YET.
[paranthesis: many of my struggles, both personal and at work, are invisible to people, who sometimes consider I don’t do anything]

Because for some people it was never enough, now it’s very hard for me to reach the “enough”. Yet now these changes are enough. For more changes, next month and the next months and so on.

My belly is big, round and fat. It was always round and big (but not that fat). My belly is a remembering of the things that scared me, terrorized me in the last years, of my failings and victories. My belly is also the cemetery of my emotions – fear, anxiety, concerns, worries – they are all a huge void in my stomach. I used to eat to fill that void. Eat chocolate, sweets, or chips and spicy almonds. All to get me to a comfort zone, or to avoid having another anxiety attack, or a dreaded panic attack.
For someone who keeps calm most of the time, what I have written here is SF. But it doesn’t matter. That is how I am – easily stressed. That i how I have behaved – eating to feel less stressed. It didn’t change overnight and I didn’t change this behaviour completely.
My belly will not disappear over night. My belly is still a very important part of me – I gave it the power to protect me. I didn’t let it own me. So it doesn’t bother me that it has grown up so much. Because I know it’s transitory.
My belly will start disappearing when the reason for protection will have disappeared. That, plus sport and a balanced diet. In 1 or 2 years, my belly will not look like this anymore.

And my life with you will probably be much different.

In the meanwhile, I am still mourning. Some people come into your life for a season, a reason or a lifetime. And I think there was a big reason in your case.

Braveheart soundtrack (especially 0:42)

Ludovico Einaudi – Una mattina
si, desigur, EInaudi – FLY

This pain
In my brain,
In my limbs,
In my heart…
I don’t want it to go away.
I’m afraid its leaving would make me less human,
Less complex, more prone to evil. More prone to unthinkable actions.

Culeg firimiturile de atentie de la masa altora. Imi doresc sa fiu si eu in centru, cu ceilalti atenti la mine. In acelasi timp, sunt constienta ca nu se poate, nu se mai poate, nu as mai avea cum sa am parte de atentia AIA pe care mi-o doresc, mi-o doresc si, in acelasi timp, ma sperie rau…
Mi-am cumparat 4 rujuri care sa-mi faca buzele rosii, extrem de rosii, cele mai rosii. Ma dau cu ele doar in casa, ma privesc in fata oglinzii si stiu ca n-as avea curaj sa ies asa pe strada. Sau sa merg asa la munca. Ca sa nu fiu considerata bitch. Bitchy. Sau ca sa nu se uite lumea la buzele mele – dar atunci de le-am mai rujat asa intens?

INFP e acum la limita cu ENFP.
Ce vreau? NU STIU CE VREAU. Vreau ca lumea sa fie fericita sau nu, sa fie impacata cu sine, dar atunci oamenii nu vor vrea sa devina mai buni. Vreau ca eu sa devin un om mai bun, vreau sa am controlul asupra vietii mele, sa nu ma mai simt ca o minge aruncata in spatiu, care se roteste haotic si greu de la o zi la alta. Satelitii mei cei mici si dragi acum au inceput sa-mi patrunda in vise, si nu ma mai pot gandi la scenarii lugubre. Pur si simplu m-am obisnuit atat de mult cu prezenta lor, cu trupusoarele lor micute si frematatoare, si mintile intrebatoare, incat parca… parca… parca le-as sti de mult timp.

M: Tu de ce te-ai nascut?
Si ce sa spun… ca sa invat niste lucruri pe lumea asta, ca sa cunosc niste oameni. Si ca sa le am pe ele.

What I like:
– meet new people and find out things about them, discover them

‘Cause we’re all skies full of stars (Coldplay – Sky full of stars)

I have to say Goodbye to you,
You, that I haven’t even known yet.
I have to say Goodbye to you,
No matter how well I wanted to know you.

So Goodbye to you, my heart will cry a little, my heart will smile and rejoice over a decision that I myself have taken. Because I take decisions with my heart and it’s not a sin. It’s an important part of me and this is how I am.

Mika – (No) Happy ending

Arrival Of The Birds & Transformation by The Cinematic Orchestra

Am avut un vis/gand aievea. Un perete jumatate galben stralucitor in stanga, jumatate gri stralucitor in dreapta. Iata cele doua fetze ale depresiei mele, mi-am zis. De ce ar reprezenta culorile astea starile mele? Nu stiu. Imi plac si nu am nicio haina in culorile astea.
Am vorbit ieri/azi cu doi oameni care ma cunosc de ceva vreme si fiecare mi-a spus ca nu a vazut schimbari in mine, la mine. M-a inflamat chestia asta, m-a enervat, m-a intristat si apoi m-am gandit mai profund – daca au dreptate? Daca chiar nu m-am schimbat? Sau toate schimbarile sunt de suprafata? Sau am dat in cealalta extrema?
M-am intristat pentru ca am simtit iarasi “presiunea schimbarii” – schimba-te si te voi iubi, fii altfel si te voi accepta, fii ca X, revino-ti! M-am si bucurat pentru ca asta ar insemna ca miezul meu nu a fost atins. Apoi, iarasi, intrebarea chinuitoare: daca miezul meu a ramas acelasi, si eu nu m-am schimbat, si in continuare simt atata durere, inseamna ca e ceva gresit cu miezul meu, cu mine? Sau gresit e faptul ca nu ma schimb (suficient de repede, suficient de bine) pentru ca NU VREAU sa ma schimb?

Schiller & Moya Brennan – Falling

Am citit acum un articol care m-a atins foarte tare. Rusinea e unul dintre stalpii caracterului meu. Si eu m-am simtit urata, ca nu merit, ca nu am nicio putere, ca lumea ar fi un loc mai bun fara mine, ca persoanele apropiate te ranesc cel mai tare. Si ma intreb si eu daca partea aia de schimbat nu e tocmai partea care m-a salvat. Partea masochista din mine, care se lasa calcata in picioare, dar era bataioasa pentru altii, partea imaginativa, care fugea de realitate si idealiza tot ce putea.

De ce, de ce imi ceri sa renunt la mine? As fi si mai nefericita decat sunt acum daca as face asta. Da, deseori sunt mai mult nefericita decat fericita. Dar traiesc, traiesc cum pot, TRAIESC. Si sunt eu!

Dar rationalul din tine nu poate intelege cum de o parte care otraveste poate sa si sustina.
E ca la unghia mea ranita – as fi putut sa tai o bucata de deget, sau sa fac sa-mi fie iarasi smulsa, dar nu vreau asta – pentru ca POT trai asa, pentru ca nu ma simt imperfecta asa. Pentru ca intr-o zi se va face bine. Iar daca nu se va face bine, care-i problema?

Si ce daca nu ma iubiti voi asa si iubiti imaginea din capul vostru?
Invat greu ca viata e un contract pe termen lung (da, prea mult timp am gandit pe termen scurt si foarte scurt). Si invat ca sunt lucruri cu bataie lunga, foarte lunga. Poate si schimbarea mea e un proces din asta. Nu ati vazut nimic in 2 ani, in 5 ani, in 7 ani. Dar nu voi trebuie sa ma iubiti, in primul rand. Ci eu. Sa ajung la 35 de ani incepand sa ma iubesc. Sa ajung la 40 de ani iubindu-ma. Sa ajung la 50 de ani iubindu-ma mai mult.
Si cum as putea face asta mai bine, decat permitandu-mi sa ma integrez in mine? Permitand acelei parti care m-a ajutat sa supravietuiesc sa se dizolve in mine?
Cum m-as putea iubi taindu-ma pe jumatate, aruncand la gunoi ceea ce m-a tinut in viata? De ce sa nu ma salvez eu singura?
Poate ca unii pot asa, dar eu nu pot. Si nu VREAU.
Asa sunt eu. Habar n-am de ce exista pe lume oameni ca mine. Cu inimi bune si cu fapte mai putin bune. Dar exist. Exist.
Si ar trebui sa incetez sa ma justific pentru ca exist. Exist. Pur si simplu exist.

Dupa ce voi integra asta, voi putea sa si devin.

Ludovico Einaudi – Divenire

P.S. I know you wanna help and all you do or say is to help me. But many times, I need acceptance more than help. Peace.

Depresia post intarcare. Exista asa ceva, da. Si incerc sa ma conving ca e vorba doar de asta, pentru ca a venit asa brusc, pentru ca nu ma asteptam sa fie asa neasteptat, pentru ca ma gandeam ca va fi altfel.
Dar, oricat mi-as spune ca e doar un dezechilibru de oxitocina si prolactina in capul meu, stiu ca nu e doar asta. Laptele meu s-a pierdut dupa un atac de panica pe care l-am avut dupa un semninat de Management al Stresului (ironic, nu? m-a stresat rau seminarul ala). Nu mi-am dat seama imediat ca nu mai am lapte, ma enerva ca M insista sa suga si era mai dureros de cat de obicei. Dupa cateva zile, am realizat ca s-a dus, s-a dus, s-a dus… Dupa 5 ani in care alaptatul a fost o constanta zilnica, uneori chinuitoare, uneori linistitoare, a disparut complet. Laptele ramane in sani si cate 9-12 luni dupa ce copilul e intarcat, asa am aflat de la LLL si de la alte femei cu mai multa experienta. Numai la mine a disparut – puf! – ca si cum nu ar fi fost niciodata acolo.
Nu mai era el mult lapte, dar era… dimineata si seara, era acolo. M-a socat cumva disparitia asta brusca. E a 2-a oara cand corpul meu ma tradeaza asa brusc, prima oara fiind cand m-am operat de apendicita. Psihicul meu somatizeaza lent si sigur.

Laptele a disparut, dar lucrurile care au dus la disparitia lui sunt acolo. Oooh, si cat de puternice sunt. Frica, frica asta imbecila, idioata, fara sens. Deznadejdea, care ma face sa vad totul fara sens. De fapt, ce sens au lucrurile? Ce sens are existenta mea? Ce sens a avut vreodata? In afara de a marca (mai mult negativ) cateva vieti din jurul meu? Acum am copii si lor clar le marchez existenta, indiferent ce as face si cum m-as comporta. Si disparitia mea le-ar marca si mai mult.
Problema cu copiii e ca orice gest, orice vorba ii poate influenta in cele mai neasteptate feluri. Din chestia asta pot iesi niste carti nemaipomenite, precum “Orele” lui Cunnigham, sau niste atrocitati incredibile, precum faptele lui Hitler sau Stalin.
E o responsabilitate foarte mare pentru mine, o persoana care fuge de responsabilitati.

Dar e destinul pe care l-am ales… inconstient, ma pun in situatiile cele mai dificile, ma simt atrasa de oamenii cu care mi-ar fi cel mai greu. Ma duc spre personalitatile care au lucrurile care-mi lipsesc mie si ajung sa-i urasc sau sa-i dispretuiesc pentru asta. Pentru ca tin lucruri ascunse de mine, sau nu-mi dau ce-mi doresc eu tare mult.

Sa si zambim: noile mele culori preferate sunt gri si maro. Maro-roscat si gri stralucitor. Da, culorile alea pe care le-am detestat atatia ani. Cateva saptamani la rand am avut o strafulgerare sinestezica cand mergeam la baie, de parca corpul meu ar fi secretat feromoni gri, gri stralucitor – un miros vag de petrol uleios, asociat unei stari corporale. Prima oara am avut impresia ca e un miros tipic baii, dar nu, venea de undeva de undeva din corpul meu. Gri, gri stralucitor pe degetele mele, ca o vopsea care asteapta sa se aseze pe pereti. Pe peretii interiorului meu, pe peretii craniului meu.
Si ieri am stiut. Dupa cateva zile groaznice, in care as fi vrut sa ma ingrop sub o patura, sau sub pamant, si sa nu mai aud, sa nu mai vad, sa nu mai simt nimic, am stiut. Ca a venit iar. Patura verde s-a dat la o parte si patura gri s-a intors. De data asta e gri, gri stralucitor. As putea s-o numesc “depresie post-intarcare” si sa incerc sa fac rost de oxitocina (hormonul ala care se secreta la hugging, kissing, cuddling). Providerul meu principal de asa ceva e deja plecata, si a crescut. Deja nu mai vrea atata in brate, sau sa fie pupata, mangaiata, mancata. Al doilea provider vrea uneori, cand vrea ea. Poate de-asta ma gandeam acum 2 luni la bebe nr 3, se secreta multa oxitocina la nastere, la initierea alaptarii, si ar fi un bebe numai bun de cuddling. Iar perioada sarcinilor a fost foarte faina pentru mine.

Acum stiu ca nu mai e cazul. Poate nu va mai fi vreodata. De sarcina, de alaptat, de bebe mic. De imbratisari neasteptate si sarutari necerute. Copiii le ofera neconditionat, adultilor trebuie sa le ceri. E ironic ca, pe masura ce inaintam in varsta, primim si daruim tot mai putin din lucrurile de care avem nevoie la fel ca in tinerete.

So yeah, the future is gloomy. Nu mai sunt umbre fumurii alergand, e un perete de gri stralucitor, compact, opac. Nu am ce sa vad prin el pentru ca nu e nimic de vazut. Peretele acesta va fi fundalul pe care se vor proiecta anii viitori.
Toate lucrurile pe care nu le-am invatat la timp se revolta, asa cum se revolta si corpul meu. Am 32 de ani si jumatate din dintii mei nu sunt ai mei. Am 32 de ani si am oase in picioare. Am 32 de ani si destinul meu e pecetluit cu o piatra mare, pe care o voi cara in spinare oriunde m-as duce si orice as face. Ar fi trebuit sa ma gandesc la lucrurile astea inainte de a face copii, dar nu m-am gandit suficient de mult. Si chiar daca ma gandeam, de unde sa stiu ce se va intampla?

NIN – The great below
NIN – Everyday is exactly the same

Everyday is exactly the same
There is no love here and there is no pain

I wish there was no pain. But it is.
Well, e Craciunul, o alta perioada din an care sper sa treaca cat mai repede.

Cat despre mainile tatalui meu, alta data…

Daca ma iau dupa ce a scris Jo, in martie ar trebui sa fie mai bine.

P.S. interesant cum depresia si-a schimbat culoarea 


Adults in therapy fall in love more seldom, because they know themselves better. So they look less for approval, or sympathetic ear, they become less of an emotional vampire or learn how to stay away from them.

As for me, I keep dreaming and I don’t think I will ever fall in love again. But hey, if I work really hard at loving myself, I might fall in love with me:)

Garbage – When I grow up.
Gheorghe Zamfir – The lonely shepard


panic attack incomingggggggggggggggggg

smaller kid gone
5 days until 16.12, which was a really bad day last year
no finishing task until Monday
little knowledge and no one that knows better
one person knows some stuff and that person wants to go

fuck fuckity fuck fuck fuck fuck

why am i still expecting an adult to come and tell me what to do?

nice song Basshunter : Now You’re Gone

Blog Stats

  • 164,225 hits


May 2016
« Apr    
wordpress counter

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 49 other followers