Copiii pe LP sunt la fel de ok ca cei alaptati. Durerile de dinti pot afecta orice bebelus. La gradinita oricum se imbolnavesc toti.
Alaptam la cerere, sa nu ne pierdem productia, alaptam noaptea, sa avem lapte si mai incolo, ajungem sa dormim cu bebelusii, suntem mereu disponibile psihic si fizic pentru ei, si pentru ce aceste sacrificii?
Cand e asa usor sa faci un biberon cu LP, tu sau sotul sau bunica sau moasa, fie ca ziua sau noaptea; cand e mai usor sa te scoli sa faci un biberon decat sa te trezesti de 10 ori sa mufezi, cand ai patul “al tau si al sotului”, cand copilul doarme 4 ore legate sau mai mult; cand bebelusul de 1 luna poate sta o zi doar cu bunica. Cand “ai timp pentru tine”, sa “iti amintesti ca esti femeie” si sa “fie casa luna, ca de-aia stai acasa”.

Cand alaptezi, esti “vaca de prasila”. De-aia alaptezi, ca “ai lapte”. Nu conteaza ca n-ai vrut sa dai atata ceai/apa, n-ai scos mesele de lapte. Tu ai lapte pentru “e vaca de calitate”, “sunt mari recipientele”, “si tu ai supt”. Degeaba spui ca marimea sanilor sau faptul ca mama ta a avut lapte n-au relevanta. Conteaza alte sfaturi.
Oamenii se informeaza – din anumite surse. Cata vreme medicul de familie te sfatuieste calduros sa dai ceai la nici 10 zile, ca sa se odihneasca stomacul si sa doarma noaptea, il asculti, nu? Doar aceleasi sfaturi le vezi in reviste, la TV, le auzi de la mama/soacra. Si chiar si tu ai crescut asa, si uite ce bine ti-a mers.
Te intorci in patul conjugal, bebelusul nu mai vrea decat biberon in scurt timp, dar uite ce bine doarme! Repede incepem si diversificarea, uite ce bine mananca, vezi daca e la program? Cine-ti spune sa mai astepti, ca doar toata viata lui o sa manance mancare, habar n-are. Doctorul/mama/soacra zice altceva.

Si de ce asculti de alte persoane? Care alapteaza pana la adanci batraneti, de-or sa le mearga copiii la facultate si ele tot or sa alapteze? Au trecut 6 luni, nu mai e de ajuns laptele. La 1 an, e deja apa chioara. De ce s-or incapatana ele sa alapteze? Cand uite ce simplu e cu biberonul… si copilul tau doarme toata noaptea, fata de alaptatul ala care se scoala des. Si nici nu-si lasa parintii sa doarma bine. Ce se tine dupa fusta mamei, sa nu cumva sa dispara ea ca-i jale. Ia sa-l intarce, ca e copil mare, deja merge, cat o sa mai suga?

Daca mai e cumva vreun alt “vitel” pe drum, ce mai curg comentariile. “Alaptezi in timpul sarcinii? Pai faci osteoporoza!”. “Bebelusul din burta o sa iasa mic, asa am patit cu frate-tau!”. “Iti faci rau tie, faci rau fatului si celuilalt copil”. “Du-l la bunici, ca se intarca singur”.

Am obosit. Am obosit sa mai aud replici.
Am obosit sa ma scol asa des. Sa fiu muscata. Sa se mufeze de 10 ori pe zi si de alte 10 ori pe noapte. Sa nu pot dormi decat intr-o pozitie.

Si totusi, cand zambeste asa frumos si cand e asa fericita ca vede sanul, ce sa-i fac? Stiu ca acum are mare nevoie de mine cu dintii astia, ca nu se poate exprima decat tragandu-ma de bluza, dar cu mine cum ramane?
Si ce-o sa fac? O sa fug, cum fac eu cand lumea are cea mai mare nevoie de mine? O sa o intarc si dup-aia o sa ma enervez auzind “ai facut cum trebuia”, “ti-a venit mintea la cap”. Indiferent de ce as intarca-o si as zice, oamenii tot pe-a lor ar crede-o “stiam eu ca ma vei asculta, doar stii ca eu iti vreau binele”.

Si eu imi vreau binele, dar care e binele aici? Si ce fac daca binele meu se opune binelui copilului meu?
In fond, orice parinte vrea sa-si vada copilul fericit. Atunci de ce i-as nega dreptul la aceasta sursa de fericire? Doar pentru ca sunt eu slaba si am momente de “nu mai pot”?

Marti am avut un atac de panica, foarte lung. 30 de minute in care mi-a fost greu sa respir si am plans. De fapt, nu era un atac obisnuit de panica, fiindca nu-mi era frica. Voiam doar sa plang. Sa plang, sa curat tot: oboseala, frustrarea, sfaturile nesolicitate, “vaca de prasila”, sperietura noului bebelus (pentru care nu sunt 100% pregatita). Eram intr-un loc public si nu puteam sa plang in hohote, asa ca ma descarc aici pe blog. E mai bine?
Rational, e mai bine. Mi-am explicat mie niste chestii. Emotional, ramane substratul “si eu ce fac incat sa fiu complet impacata cu mine insami si sa fie cel mai bine pentru copil? (nu ptr toata lumea, da-i naiba pe-ailalti!)”.

Deci continuam cu alaptarea, cat o sa mai pot. Tare mi-ar prinde bine o portie de plans. As vrea sa vad Melancholia.

Nu mai e asa faimoasa, are un copil, rareori mai prezinta pe catwalk, dar are aceeasi osatura fina si fatza aristocratica. Gura aia mare si plina fata de un nasuc asa mic – et Dieu crea la femme! Prin contrast, Rihanna pare paysana dragutica. Pana si numele “Casta” e o provocare, pe langa tenul alb angelic+niste ochi albastri taiosi si un par negru. Laetitia steals the show for R! Si da, prezinta si semne de inteligenta.

Masa is still our no. 1 favourite cartoon, Irina will start dancing immediately as she hears the soundtrack. I love it, too, though I’ve got a bit bored – I know all 18 episodes by heart! yet I still laugh at each of them. I guess it’s so successful because it’s nicely drawn and animated and the action is easy to understand. The drawings are complex, indeed, the animation goes into a lot of nice details – you can see Medved’s fur on his ears as they’re very expressive.
Besides, the characters are lovely! Masa is sooo cute, even when she doesn’t behave. Masa is the kind of kid parents say they’d like to have – she’s smart, strong-willed, independent. She can cook, she can clean, she can take care of somebody. At the same time, she can be nasty, bossy, selfish and very stubborn. So, yep, she’s the kind of kid parents don’t want.
The Bear, Medved or Mishka (is it his name or a nickname Masa gave him?) is like a grandfather. He’s a retired circus bear, with a lot of medals and cups (which he and Masa value a lot – Masa like’em shiny!). He still knows a lot of tricks and uses them to entertain Masa out of some plan of her own Like most man, he likes fishing, football, and a nice and quiet life in the woods. Which is hard to get with Masa in the forest! But she brings him fun and smiles and adventures, so they’re very fond of each other.
One interesting thing is that Masa’s parents never appear. Sometimes she sleeps overnight at Medved’s house, and nobody calls for her. If I were kid, I wouldn’t have cared about this aspect. But my daughter resembles Masa physically, so I find it naturally to ask myself what are her parents doing and why she wanders in the woods.

Other cartoon we have recently discovered is Pingu (it was popular in the 80-90, they say, but I didn’t see it anywhere). Pingu is a pinguin living with his parents and sister Pinga in an iglu. This is the closest to a family life I’ve seen. Pingu is sometimes jealous on his little sister, sometimes his parents don’t have time or money for the kids; they have homemade toys and play with different things (pancakes, their mother’s sewing machine). In the first episode, Pingu throws the food away and his dad spanks him (it was acceptable in the ’90). Other than that, it’s enjoyable and worth seeing especially by parents. It brings up some questions and raises some question marks (like the episode in which Pinga is favoured by her mother or when Pingu throws garbage).

Socoteala de-acasa nu se potriveste cu socoteala tot de-acasa. De aproape o saptamana, Irina s-a intors in perioada de bebe (supt toata noaptea si mare parte din zi). Supt cu dureri, cu muscaturi, ce mai, ca-n primele luni de viata. Explicatia ei e simpla: ii ies caninii (de 6 luni!). Si explicatia mea e simpla: primul trimestru, sani sensibili. Si mi-a scazut lactatia. Deci n-am ce sa mai analizez – planuiam sa duc niste lapte la analiza, sa arat ca nu e “apa chioara”.

Dupa cateva sesiuni de tipat una la alta si plansete zdravene de ambele parti, am ajuns la remiza. Incerc sa-mi tin nervii nedormiti in frau. Desi e challenging. Orice opozitie e infioratoare. N-o las sa mearga pe strada, ca pe-acolo merg masinile – UAAAAA. Nu-i dau portofelul sa-l goleasca pe sub canapea – UAAAA. Dar face parte din dezvoltare. Gandul ca e normal si ca trebuie sa treaca prin asta e foarte linistitor. Da un sens lucrurilor. Iar mie imi place cand lucrurile au un sens – si mai ales imi place sa stiu de ce plange si se comporta intr-un fel.

Mi se ia, in schimb, de repetat o data la 2-3 zile ca urla si isi manifesta opozitia, cand mi se pune intrebarea “E cuminte?” si o voce amuzata (buniceasca, evident!) zice “urla? cum urla? de ce urla? inainte nu urla!” (cu variatiunea “aici nu urla!”). Asta pe langa “e un copil cuminte, doarme, nu?”. Daca n-ar dormi, n-ar mai trai. La fel cu mancatul. Ma rog, am eu alergie la “cuminte”. Am fost la un botez si ma intreaba “a fost cuminte?”. Ce-o insemna asta? Daca a stat in colt, lipita de fusta mea? Daca n-a vorbit ceva ce nu trebuie? Ce inseamna cuminte?

Si revin la postarea “De ce iubim” (asa se leaga toate lucrurile)… Iubim (copiii) numai cand sunt cuminti? Cand dorm/mananca/nu plang? Cand nu ne intorc vorba si ne fac mandri de ei? (cu notele lor, cu ratele lor, cu acordul lor de a intarca sau mai stiu eu ce).

O iubesc pe Irina pentru ca e A MEA. Si pentru ca e asa dragalasa, chiar si cand e enervanta. Si pentru ca lucrurile au sens, pana la urma. Slava Domnului, e la varsta la care totul are o cauza. Dinti, rosu in gat, ti-am citit gandurile cum ca te gandesti sa ma tai de la tzitza – toate motive valide sa se agate de mine. Ca nu le vad eu imediat, e alta treaba.
Cand o veni adolescenta, o sa regret zilele astea. Cand o veni acasa trista/bosumflata/plangand/suparata/frustrata etc. de vreun baiat care-i place/fata care-i face zilele amare (sau invers ), vreun prof “idiot”, un coleg care a facut-o “grasa” sau “slabanoaga”, vreo teorema pe care n-o pricepe, sau (sper ca nu!) ca n-are telefon/aifon ca altii sau nush ce melodie pe mobil… (sa nu radem, si astea sunt motive valide de suparare, i-am auzit pe adolescentii din fata blocului si mi s-a parut funny, pana mi-am amintit ce ma intrist pe mine in adolescenta).

Asadar, continuam cat putem si cum putem. Irina e simpatica. Am io gargauni ca nu se misca mai mult (comparand-o cu verii ei). Ce vreti, comparatia-i boala grea, incerc sa ma controlez, ca sa n-o afecteze cand creste. Dar ma enerveaza cand vine cineva care-mi vede copilul rar si zice “e desteapta” ca a ridicat o jucarie (nu, e normala, daca vrei sa zici ca e desteapta, laud-o pentru ca stie unde/cum sa puna jucaria).
Ah, si mantra cu “e cuminte, uite ce cuminte e, ce usor te intelegi cu ea! nu alearga, nu rupe, nu strica, mananca frumos, cum sa n-o iubesti?”. De-aia o iubesti? Nu alearga ca nu alearga ea de felul ei. Ia du-o afara, sa interactioneze cu altii, sa vada baloane, sa vrea pe strada unde gonesc masini. O mai iubesti cand o incepe sa urle? Cand o sa vrea un pahar, cine stie de ce, si urla pana-l dai, si dup-aia-l arunca pe jos? (gravitatia asta, dom’le, prea functioneaza!). Cand o sa-i dai paharul sa bea apa si ea iti va uda canapeaua, scaunul, tastatura, cartile… (udatul e marea pasiune!).
O mai iubesti cand iti refuza 3 feluri de mancare sau cand schimbi 2 randuri de body+bluza ca da pe ea? O iubesti daca-ti uda covorul cu supa (chit ca tu esti langa ea!) si manjeste scaunul cu mancare?

Ca parinte, o iubesc, da. E conditia sine qua-non a “jobului”. Si incerc s-o limitez cat mai putin, cumva tre’sa invete sa manance si singura, tre’lasata sa incerce. Tre’lasata si sa arunce chestii pe jos (nu sub canapea!), sa se manjeasca, poate refuza mancarea… Poa’sa ma urle noaptea/ziua si sa se agate ca o lipitoare de mine. De-aia sunt parinte.
Cine n-are copii ar trebui sa fie constient ca schimbatul unui scutec cu rahat e cea mai usoara chestie din viata de parinte. Mai greu e cu restul dar sa nu se descurajeze in a face copii, daca-i vrea.

Mai ales, sa nu-i faca din frica si sub presiune. Frica aceea de ë primul copil, nu pot avorta”sau “daca nu acum, atunci cand?”sau “sa intram in randul lumii”. Tre’sa fie constient ca un copil nu cere (doar) resurse financiare si ale inimii, cat o maaare disponibilitate sufleteasca. Rabdare. E important sa lasi deoparte imaginea unui bebelus zambitor si sa fii constient ca samanta aia de om e, de la inceput, un om.
Care-si pune ciorapii in cap, toarna ciorba pe covor si zambeste angelic.

Ma duc s-o schimb iar de haine.

De ce iubim?

De ce ne iubim parintii? Pentru ca ne-au dat viata? Pentru ca ne-am obisnuit cu prezenta lor constanta pe langa noi? Pentru ca ne-au dat bani de meditatii si ne-au tinut in scoala? Pentru ca, si cand crestem mari, ne strecoara morcovi, borcane de bulion, retete de friptura, pentru ca ne fac prajitura preferata?

Dar ei, ei parintii, de ce ne iubesc?
Pentru ca am fost cuminti, ascultatori si nu i-am suparat (prea tare)? Pentru ca le-am urmat sfaturile si drumul (scoala, insurat, copii)? Pentru ca se pot lauda cu noi? Cu salariile noastre, cu copiii nostri, cu hainele noastre? Pentru ca le dam un motiv sa “sara” din cand in cand peste capetele altora aproape la acelasi nivel cu ei?

De ce ne iubim noi copiii?
Pentru ca sunt “cuminti”, “dorm noaptea”, “sunt mancaciosi”, “mananca frumos”? Pentru ca se poarta “bine” – “al meu nu s-a tavalit niciodata pe jos in public”, “a mea mananca orice ii dau, nu e mofturoasa”? Pentru ca sunt draguti – “are degete de pianista”, “ce slabut si urat e copilul ala, io nu l-as putea iubi”? (aceasta replica vine de la cineva care nu are copii). Pentru ca ne putem lauda cu ei – “Gica a mers de la 6 luni”, “la 1 an deja avea 11 dinti”. Sau “are 1 an si deja numara!”, “are 3 ani si citeste pe litere!”, “are 4 ani si ii plac diverse, asta sigur iese inginer/doctor/pilot etc”.

Iubeste cineva pe altcineva doar pentru ca… exista? Sa-ti iubesti copiii doar pentru ca sunt AI TAI, din tine au iesit, tie iti seamana la calitati si defecte, in orice lucru facut de ei te oglindesti si tu (chiar daca involuntar, uneori). Sa-ti iubesti parintii pentru ca ADN-ul lor il porti in tine, in mainile tale, in creierul tau si-n genele transmise mai departe.

Sa iubesti pe cineva pentru o calitate trasatura unica, care-ti place sau nu, dar diferentiaza omul de altii din jur. Sunt sigura ca Eminescu, Einstein, Michelangelo erau greu de iubit, greu de trait cu ei. Dar erau iubiti si inca mai sunt iubiti si amintiti si apreciati.

Avem oare intotdeauna nevoie de motive sa iubim? X e frumoasa si dulce, Y e chipes si asa destept, Z are glezna de gazela si o inventivitate de colibri.

De ce iti zic ceva de mai multe ori – ca ma deranjeaza, ca nu mi se pare o gluma, ca as prefera sa nu mai repeti acel lucru, mai ales cu public – iar tu continui sa-l repeti? Si singurul moment in care refuzul meu ajunge la tine e atunci cand ridic vocea.

Si-mi inchizi telefonul in nas.

Ma intreb care dintre noi are mai mare nevoie sa creasca.

Nu sunt sigura ca le-as revedea pe toate, dar m-au impresionat mult atunci. 2 din realizare (Sin City si Pulp Fiction), restul prin poveste, joc actoricesc, si – mai ales, prin cat de mult mi-au acaparat mintea dupa.

The Hurricane – Viata unui boxeur de culoare acuzat pe nedrept de o crima. Dupa multi ani de inchisoare, niste canadieni idealisti il ajuta sa se elibereze. Denzel Washington interpreteaza foarte bine disperarea, lupta si apoi resemnarea boxeurului.

The Hours – filmul care mi-a facut-o simpatica pe Nicole Kidman si m-a indragostit de Juliane Moore. Viata Virginiei Wolf se intrepatrunde cu viata dnei Dalloway si a fiului sau abandonat. Un film pe care n-ai de ce sa-l povestesti, merita direct vazut. O mare incarcatura emotionala si un joc actoricesc de exceptie din partea tuturor actorilor.

The Unsaid – un psiholog retras accepta cazul unui baiat care si-a vazut mama ucisa de tata. Lucrurile nespuse la timp iti explodeaza in fata cand iti doresti mai putin. Cand nu vrei sa vezi ce e in fata ochilor tai, s-ar putea sa ramai fara vedere. Si tot asa. Haunting soundtrack.

Kill Bill 1 & 2 – pentru imensa cantitate de ketchup, pentru toate miscarile Umei Thurman, care da gata 70 de karatisti in cateva minute, pentru lupta intensa dintre ea si Carradine. O poveste de iubire, o poveste de maestru si invatacel, o poveste de razbunare. facem abstractie de atata sange si violenta, povestea merita vazuta.

Gattaca – filmul in care Uma Thurman l-a intalnit pe (fostul sot) Etahn Hawke. Despre limitele omului si lupta de a-ti depasi limitele. Si despre puterea vointei. Intr-un viitor incert, majoritatea oamenilor sunt imbunatatiti genetic, nu mai au boli. Cei mai buni dintre acestia participa la programele de explorare spatiala Gattaca, la care oamenii “obisnuiti” pot doar visa.
Imi amintesc mereu de Ethan exfoliindu-si pielea zdravan si luand firele lui Jude Law, ca sa-si pastreze “personajul” credibil. O viata dedicata unui vis, chiar daca implinirea visului te aduce tot mai aproape de moarte…

Pulp Fiction – nu-mi amintesc prea bine cu ce era, vreau sa-l revad. Dialogurile scrise de cai verzi pe pereti si Samuel L. Jackson alaturi de Travolta. Atat.

Captives – Tim Roth si Julia Ormond au o relatie interzisa, el – detinut, ea – stomatolog la inchisoarea lui. Scene de sex intens intr-o toaleta, violenta in inchisoare, si puterea pasiunii lor. Un soi de Romeo si Julieta in varianta sociala moderna.

Shawshank Redemption – Tim Robbins e acuzat de uciderea sotiei si ajunge la inchisoare, unde-si petrece cateva decenii incercand sa scape. Morgan Freeman isi ispaseste pedeapsa si iese intr-o lume pe care n-o recunoaste. Intalnirea lor le schimba vietile.

The Dark Knight – dap, filmul in care Heath Ledger a fost Joker. Un film intunecat, brutal si foarte filozofic. De revazut pentru austeritatea lui Christian Bale si intensitatea cu care Heath a intrat in pielea personajului.

The Prestige – Acelasi Bale si Hugh Jackman intr-o poveste foarte bine facuta despre magie si rivalitate. Un film mai bun decat cartea (dap, e posibil).

Equilibrium – utopie distopica similara Brave New World. Te provoaca la ganduri despre utilitatea emotiilor, a artei si a ce ar deveni oamenii daca nu si-ar mai putea exprima emotiile.

The Machinist – unde te poate duce amnezia, controlata sau nu. Cum nu are sens sa fugi de faptele tale.

Nu am pus pe Lista: Schindler’s List, The Pianist, Pianista etc. pentru ca inca nu le-am vazut.

Later edit: Requiem for a Dream.

Leapsa merge catre oricine doreste s-o preia.

Eu consider ca publicarea celor 2 articole a facut mult rau campaniei si ca VisUrat a gresit. Din 2 motive:

1. In primul articol, a avut o atitudine agresiva si acuzatoare fata de tatal lui Bibi – esti politician, ai casa de 16000 mp, ai iaht, ai bani, de ce sa donam pentru copilul tau. Ar fi putut pune problema astfel “lume, am citit in declaratia de avere a acestui om ca are ceva bani, ar putea mai intai sa lichideze tot ce are”. Ar fi fost un mod echilibrat de a pune lucrurile. Dar nu, de ce sa stam stramb si sa judecam drept (ce casa o fi aia de 16000mp, de ex), mai bine dam cu parul direct si spoim o cauza nobila.

Dezbaterea e democratica, si problema nu e ca a pus sub semnul intrebarii pozitia tatalui lui Bibi, ci modul in care a facut-o. Agresiv, acuzator, denigrand pe cei care au dus campania, implicit facandu-i prosti pe cei care ar sprijini campania. Mai mult, desi au fost date explicatii, omul nu a facut vreun update in acest sens si nici nu a pus vreun link gen “ce zic vinovatii”.

2. Timingul e foarte dubios ales. Campania pentru Bibi dureaza de mult timp, Bogdana a avut tot felul de evenimente si vanzari pe blog, bannere cu Bibi au tot aparut in blogosfera (e drept, probabil nu si in cea vizitata de VisUrat). Dar e dubios sa vii tocmai in saptamana aceasta cu niste acuzatii atat de grave. In saptamana in care, ca sa zic asa, Bibi goes public, a aparut la TV, are nr de tel la care se poate dona usor – saptamana aceasta Bibi a putut ajunge la oamenii care nu stau pe net. Si in saptamana asta, vine VisUrat cu articolul legat de avere, apoi cu cel legat de moralitate. “Ai furat de la stat, acum vrei sa furi de la oameni”.

Am sunat-o pe mama la munca si mi-a promis ca ea si colegele ei vor trimite niste sms-uri pentru Bibi. Cat inca era la serviciu, a vizitat-o frate-meu. Auzind ca vor sa doneze, le-a zis ce a citit la VisUrat pe blog: ca tatal copilului e politician, are ditai casa de vacanta, are iaht… Si atunci nimeni nu a mai dat vreun ban. Am discutat cu mama si am “intors-o”, dar ma indoiesc ca-si va putea convinge colegele. In definitiv, asta e eticheta care i s-a pus: Bibi e fiul unui politician.

M-au intristat si uluit multe comentarii nu doar rautacioase si cinice, ci de-a dreptul abjecte. Ma emotioneaza la culme cei carecred ca poate e voia Universului ca Bibi sa moara. Universul care? ala nascut din Big Bang? ce treaba au quarcii si leptonii cu soarta acestui copil? Iar daca Dumnezeu ar fi vrut ca el sa moara, si de-asta l-ar fi facut “det” din start (da, un comentariu chiar asa zicea), pai Dumnezeu l-ar fi lasat sa moara inainte sa-i fie descoperita boala. Asta cu “Dumnezeu vrea asa” e hilara. Daca Dumnezeu voia ca oamenii sa poata muri oricand, nu se mai inventa medicina si muream in continuare de la o raceala mai grava, de apendicita, de pierdere de sange. De fapt, nu mai ieseam deloc din pesteri daca ne luam numai dupa “Dumnezeu vrea X, de-aia l-a facut pe om asa”. Eu cred ca Dumnezeu vrea ca omul sa-si foloseasca ratiunea si sensibilitatea si empatia cu care l-a inzestrat, si mai cred ca vrea ca Bibi sa traiasca, altfel il zbura de cand avea valori scazute la sange.

Revenind: din aceasta seara nu mai sunt valabile numerele de telefon, dar conturile bancare si de PayPal sunt. In plus, in acest weekend sunt organizate 2 evenimente: Talcioc Urban de iarna si Absolutely Fabulous (mai multe info aici).

Donati! Nu veti imbogati un politician, ci veti ajuta un copilas sa traiasca. Mai mult si posibil mai bine.

Copilul e pus in pat la 9 si un pic. Cu putin noroc, doarme macar 30′. Apoi se trezeste si plange. Ma-sa se duce si-i da tzitza sa adoarma la loc. Dupa 20 de minute, s-ar ridica din pat (deh, vase de spalat, sot de scarpinat, film de vazut). Copilul refuza sa renunte la tzitza lui. Mai stam 10 minute. Deja dincolo se aud sunetele pregatirii de somn, domnu’ sot se gandeste ca nici azi nu vede filmu’. Inca 10 minute. Ii pun ser in nas. Inca 10 minute. Apoi… cine mai stie cat e ceasul? Ma gandesc la ce trebuie pus in frigider, ce sa gatesc in weekend, copilul da semne de somn, fur repede sfarcul din gurita, si atunci………..

GOOOOOOOOOLLLLLLLLLLLLLLL

Copilul deschide ochii socat, primeste tzitza inainte sa inceapa sa urle. Mama-sa injura in gand vecinul de sus si pe-ala de jos, ca nu stie exact a tipat. Copilul incepe sa planga, ma-sa se enerveaza (sta cu el de atata timp, draci somn, vrea sa se spele pe dinti, ii e sete). Sotu’ vine sa stea cu copilul urlator, mama se spala pe dinti, uita ce trebuia pus in frigider, uita sa umple sticla cu apa.

Inapoi la copil, pune-i tzitza, hai s-o aspiram cu pompita. Toata lumea in pat, ta-sau citeste, ma-sa n-are destula lumina de la veioza. Copilul da sa adoarma cand

GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLL

GOOOOLLLL-ul anterior paleste fata de asta. Copilul se face mic langa mama, ta-sau sare din pat, se aude zdrang, lumina la bucatarie si un sunet inconfundabil de calorifer lovit cu ceva. Sper ca l-au auzit si vecinii de sus si aia de jos.

A mai trecut o noapt in care am dormit juma’ de noapte. Imi seaca rabdarea. Parca ne-am fi intors in prima luna. Atunci Irina ar fi stat lipita de tzitza, sa manance, sa doarma, pe post de suzeta. Cum dispaream din peisaj, urlete. Mai ales noaptea. Si ma termina suptul din 15 in 15′, din 30 in 30′, cum putea sa-i fie foame asa repede, ce o deranja? scutec schimbat, suficient de cald, nu prea cald. Atunci am rezolvat problema luand-o cu mine in pat (Dormea mult mai bine asa). Dar acum are 1 an si 4 luni, ce pot sa-i mai fac? Stiu ca-i ies dintii, i-au mai iesti si altii, stiu ca are nasul infundat, dar incep sa fiu coplesita. Cu cat vreau sa ma retrag mai mult, cu atat se agata mai mult de mine. Si ma simt asa obosita, fizic, dar mai ales psihic…
Supt, supt, supt, toata noaptea. Nu ma pot duce la baie fara sa se trezeasca si sa urle. Nu ma pot intoarce de pe o parte pe alta fara sa nu se trezeasca. Sa doarma in alta parte – cum sa ajungem la chestia asta? Fiindca ea adoarme doar la san. Ofera cineva o tzitza bionica?