Oricat as incerca sa ma tin tare, sa-mi zic “asta e, odata si-odata tot venea momentul asta”, ma ia cu regret… cu nitica disperare, gen “cum o sa ma descurc io dincolo? aicea ma inchideam in baie si boceam, nimeni nu zicea nimic de ochii rosii”… puteam sa pun si cele mai stupide intrebari (ceea ce am si facut, cu succes) si …

offfffffffff… se duc colegii mei care scoteau o gluma dintr-o nuca :(

7 ani jumate e un timp lung pentru un job, acelasi job. Ce-i drept, aproape 3 ani i-am petrecut acasa, cu copiii, dar mereu stiam ca ei sunt acolo, proiectul e acolo, switchurile-s acolo si ce chestii asa mari sau noi pot aparea, incat sa ajung sa plec?
Well, din cand in cand mai apar si chestii pe care nu le poti controla, si atunci alegi… sau aleg altii… dar cumva alegi.

And I’m sad :( and melancholic :( si ma duc sa bocesc nitel in baie

About these ads