O sa scriu un post din ala cu “romanii”, de care am zis ca nu voi scrie, daaaaaar.
Sweeper, citeste cu atentie. Urmeaza o postare lunga.

Ma enerveaza caterinca fara rost, intinsa ca pelteaua. Mistoul de 20 de ori la aceeasi gluma. Oamenilor nu le intra in cap ca o gluma repetata prea des NU e o gluma. E caterinca ieftina.

Ma enerveaza ca oamenii trec prea repede peste lucrurile urate, grele, dificile, deprimante care li se intampla altora, facand misto sau nebagandu-le in seama, in schimb mor pentru fiecare rahat, pentru fiecare maruntis facut de altii , pe care, culmea! il fac si ei altora. Dup-aia se mira de ce nu se schimba nimic in tara asta.

I. Ma enerveaza ca la noi nu sunt recunoscute abuzurile. Abuzul psihic, abuzul verbal. Ce-i aia trauma din copilarie? Ce-i aia depresie? “Nu esti deprimat, ai doar prea mult timp liber la dispozitie! Sa vezi ce batai luam eu si ia uite ce psihic am! Io am avut boala serioasa! Io am ramas fara parinti si m-am descurcat singur fata de voi astia crescuti in puf! Io n-aveam din ce bea apa! Tata ne-a bagat pe mine si pe mama in spital!”

II. Numai chestiile FOARTE  MARCANTE sunt recunoscute. Numai ceva serios, strasnic, din ala care nu permita vreun zambet sa mai apara vreodata. Oamenii nu vor sa auda, sa recunoasca, sa admita decat chestiile cu urme mari, vizibile. Si atunci cand le recunosc, construiesc o imagine bazata pe chestia aia, de parca ar fi definit NUMAI de chestia aia. Vai, saracul om, a avut o depresie – inseamna ca nu va putea lucra aici. Vai, saraca maica-sa a avut tumoare pe creier, vedeti ce vorbiti cu copilul, mai bine stati departe de el. Vai, saraca fata, parintii ei vor sa divorteze, nu pomeniti numele lor”.

III. Minorizarea problemelor altuia. Daca omul trece peste ce i s-a intamplat, dar periodic are probleme si cumva le spune cuiva, i se spune: “nu ai probleme! EU am avut probleme” (vezi punctul I). Romanul rareori asculta, pentru ca el nu a fost ascultat, de-a lungul istoriei. Si ne-ascultarea se perpetueaza. (trebuie sa gasesc pe blog la Confrunta Durerea pasajele).
In loc sa asculte cu adevarat, cu empatie, incepe cu: “rezolva problema! iarta! uita! treci peste!” Bun, bun, dar cum treci peste? In primul rand, trebuie identificata problema, si nimeni nu te ajuta. Ok, hai la un psiholog.

IV. Ce au romanii cu mersul la psiholog? “Are probleme grave, e dus cu capul, stiam eu ca ii lipseste o doaga! Pentru atata s-a dus la psiholog? D-apai eu ca am patit asa si asa” (inapoi la punctul I).
Un om care s-a dus la psiholog a pus o pata neagra pe blazonul familiei. Nu conteaza ca toata lumea stie ca blazonul nu devine alb nici fiert cu lesi+Ariel, e vina omului ca s-a dus la psiholog! “Mie mi-au murit parintii si nu m-am dus la psiholog, si ala s-a dus, ca nush ce i-a zis frate-sau” (vezi punctul II).

V. De ce nu se admite ca oamenii sunt diferiti? Unii sunt mai sensibili decat altii. In consecinta, reactioneaza diferit. Daca acelasi eveniment s-a intamplat la N oameni, exista posibilitatea ca unul dintre ei sa sufere o trauma, iar altuia sa nu-i pese. A-i spune omului traumatizat “da’ ce te-a apucat, ce e in neregula cu tine, ca io si X nu am patit nimic” e absurd. Inseamna a pune presiune pe om “e vina ta ca te simti asa”, in loc sa se analizeze evenimentul cum trebuie.

VI. Impolitetea, nesimtirea, jocurile emotionale, INVADAREA SPATIULUI PERSONAL – se practica la greu in societatea romaneasca. Cunoasteti banalul “pe cine iubesti mai mult: pe mami sau pe tati?” practicat de rudele/prietenii parintilor. Pui copilul sa aleaga intre parinti, care [daca-s imaturi emotional] vor reactiona in consecinta. Un altul e “pe cine iubesti mai mult: pe bunicii din partea tatalui sau pe cei din partea mamei?”, intrebat de rude/vecini/prieteni. Ce-i f… atata grija pe oamenii astia? ASTA e motiv de trauma pentru copii, mult mai mult decat “Puiul” sau povestile lui Garleanu.
Intimitatea adolescentului? ce-i aia? “ce daca i-am zis lu’ Ionescu ca i-a venit ciclul, am omorat-o? de ce incuie ala camera? pe vremea mea, stateam 6 intr-o camera si nu se plangea nimeni! si ce daca i-a pus mana pe tzitze, ce, a violat-o? ce faci tu in baie, cu revista aia? ce scrii tu acolo, tii jurnal?”.

VII. O trauma nu se rezolva cu bataia, cu bascalie, cu o melodie, cu lacrimi sau accese de furie din cand in cand. Cand ceva se repeta periodic, clar CEVA nu e in regula.
Dar nu-i asa ca e mai usor sa bagi capul in nisip/faci misto/ignori/respingi cu vehementa? Nu-i mai usor sa zici “lasa, ca o sa treci tu peste! baga o melodie! asa-i ca te simti mai bine! nu mai plange! LAS’ CA MERGE SI ASA” in loc sa te duci la radacina problemei si sa cauti cauza si sa incerci sa o rezolvi? Suntem invatati de mici ca “MERGE SI ASA”, si se vede in orice facem mai incolo.
MERGE SI ASA, dar cat?

VIII. Nici oamenii abuzati nu recunosc abuzul. Ori chiar nu-l identifica si ajung sa creada ca au ei o problema (punctul V). Ori si-au dat seama, dar au fost educati sa “tipe” numai la lucruri “importante (vezi punctul II). Plus ca, daca-l recunosc, la un moment dat trebuie sa se confrunte si cu abuzatorii. Care pot fi rude, vecini, prieteni.

IX. Un abuz poate fi expunerea la certuri intinse pe multi ani. Un abuz poate fi implicarea unei fiinte intr-un conflict. Un abuz poate fi aruncarea unor vorbe otravite cuiva care n-are indeajuns discernamant si nu poate determina veridicitatea vorbelor. Un abuz poate fi aruncarea aiurea a vinei pe cineva care nu-si demonstra nevinovatia. Un abuz poate fi sa iei un copil si sa-i spui o gramada de lucruri despre oamenii pe care-i iubeste. Un abuz poate fi sa bati niste oameni fara aparare in fata altor oameni. Un abuz poate fi sa bati niste animale fara vina in fata unor copii. Un abuz poate fi sa minti pe cineva intr-o chestiune de viata si de moarte. Un abuz poate fi sa nu-i recunosti cuiva problemele pe care i le-ai provocat. Un abuz e sa citesti scrisori adresate altcuiva. Un abuz e sa refuzi cuiva care are probleme dreptul de a vorbi cu altii despre problemele sale.

Un comentariu excelent facut de ConfruntaDurerea la ea pe blog:

“asa cum am spus de multe ori, romanii se feresc sa accepte termenul de “abuz” si implicatiile lui. Si refuza sa accepte ca au fost abuzati sau ca au abuzat. Au o modalitate foarte primitiva de a se raporta la aceste presupuse “caliri” in viata, par sau chiar sunt suspendati intr-un primitivism feroce. Ei sustin (la fel cum a facut-o si Godless1859 aici) ca trebuie sa stim ce este natural sa se intample. Si ca, daca stim, nu mai conteaza foarte mult ce ni se intampla, e doar normal si trebuie sa privim ca atare. Or asta este una din trasaturile care tine societatea romaneasca pe loc: faptul ca nu vrea sa se ocupe de traume, de abuzuri, de transformarile psihice cauzate de abuzuri. Asta nu inseamna, repet, ca nu intelegem felul in care functioneaza lumea dar rationamentul care sustine ca trebuie sa intelegem cum functioneaza lumea si sa fim detasati, in consecinta, fara a defini si fara a incerca sa reparam traume – asta mi se pare o atitudine foarte, foarte proasta.
Rationamentul ca intreg este straniu: hai sa intelegm exact cum functioneaza lumea si sa nu ne mai lasam traumatizati de ea iar atunci cand suntem e mai bine sa nu vorbim despre asta, dat fiind ca stiam foarte bine ca urmeaza sa se intample. Ma sperii putin la ideea asta si ma sperii si amintindu-mi cum am fost tratata atunci cand am incercat sa ajut un om abuzat sau sa semnalez un abuz. Exista o rigiditate pe care nu vreau sa o definesc inca (ma tem ca iarasi cad in capcana furiei pe Romania si incerc sa evit asta), o rigiditate a romanilor privind lamurirea subiectiva si obiectiva a trecutului propriu. De-aici vine mare parte din dezastrul poporului, de-aici vine si intarzierea deja apasatoare a emanciparii poporului.”

Eu recunosc. Am o problema. Se estompeaza pe zi ce trece, dar ma chinuie periodic. N-o pot defini clar. Omul care a inceput-o a murit. Ceilalti implicati continua sa nege problema. Multora dintre ei nu li s-a parut ca s-ar fi intamplat ceva vreodata. Am scris deseori despre ea, am vorbit foarte rar. La cativa ani dupa ce se petrecusera.
Am citit carti de psihologie, chestii legate de personalitate, relatii inter-personale, analiza tranzactionala. Am ascultat oameni diversi vorbind despre problemele/intamplarile lor (mult mai grave decat a mea), sperand ca trairile lor ma vor ajuta sa trec peste. Toate astea m-au ajutat sa inteleg firea omeneasca si mi-au adus prieteni si un pic de intelepciune mentala. Dar in interior am ramas tot copil speriat.
Intr-o perioada ma duceam in fiecare zi la biserica. Dumnezeu nu m-a ascultat, si atunci mi-am dat seama ca n-are treaba cu mine. Am devenit deista.
Am fost o data la psiholog, cand ajunsesem intr-un punct critic. I-a fost mila de mine. Nu voiam mila ei. N-am nevoie de mila. Am nevoie de recunoastere. Pentru ca sper ca recunoasterea ma va face sa ma simt mai bine. Si pentru ca altii sa nu o mai pateasca. Pentru ca ai mei copii sa nu aiba si ei parte de asemenea lucruri. Nu stiu daca inca are sens sa vreau recunoasterea. Pentru mine nu stiu daca s-ar mai schimba ceva, ceilalti ar fi clatinati zdravan (si nu stiu daca am dreptul sa-i clatin).

Tot de la Confrunta Durerea citire – (ii multumesc pe aceasta cale pentru ca exista si scrie; cumva, postarea asta i se datoreaza si ei, analizei ei lucide, sinceritatii si profunzimii posturilor ei; m-a inspirat si indemnat sa privesc mai adanc si sa reusesc sa admit problema).

Pentru ca abuzul, intimidarea se bazeaza pe ruperea ta brutala de propria identitate, de orice iti este familiar, de orice constituie confortul tau mental. Tu nu mai esti acelasi om ca in clipa in care a inceput discursul si atunci nu mai faci aceleasi lucruri pe care le puteai face inainte de inceperea discursului. Esti intai lovit dibaci in moalele capului, imobilizat la figurat si apoi asculti fara putere, fara discernamant tot ceea ce ti se varsa in fata. Esti la pamant, esti legat si esti lovit. Nu ai ce sa faci. Nu poti decat sa speri ca iti vei aminti cat mai multe din frazele discursului asa incat sa le notezi undeva cand esti din nou in elementul tau, sa le privesti apoi atent si sa le dai un sens. Pentru ca un om destept are urmatorul handicap: el vrea sa dea sens oricarui lucru. Dar oricarui lucru. S-ar putea ca unele lucruri sa nu aiba cine stie ce sens. Dar el nu intelege asta, el tot cauta sensul.

Eu inca mai caut sensul. De ce tocmai eu am fost marcata? probabil ca nu exista raspuns. Si mai caut un hipnotizator, o persoana (care sa nu se implice) capabila sa ma duca in trecut – la cateva puncte cheie. Sper ca voi putea privi scenele cu ochii adultului, incat sa-mi iau revansa fata de mine (ca nu m-am putut apara si am cazut in capcane).

Rezolvarea (sau macar micsorarea) problemei m-ar ajuta in evolutie, in imbunatatirea relatiilor inter-umane, mai ales cu barbatii, si, in special, in relatia mea cu copilul din mine si cu copilul (copiii?) pe l-as face/adopta vreodata.

In continuare, programul meu artistic favorit (un fel de “Fortuna imperatrix mundi” pentru aia care nu cred in Bine/Rau conform Bisericii). Refuz sa cred ca exista oameni total buni si oameni total rai, sau ca oamenii s-au nascut rai.

About these ads